Un PCRM compromis definitiv şi un Igor Dodon ca alternativă

Autor: Mihai CONŢIU

În eforturile noastre pro-europene justificate, ignorăm total să facem o analiză minuţioasă asupra a ceea ce trebuie să definească o forţă politică de stînga autentică. Bagatelizăm definiţia în sine, înţelesurile ei, preferînd să identificăm PCRM ca fiind singurul partid important aflat pe acest segment. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel.

În primul rînd, trebuie să luăm în calcul faptul că, în plan general, R. Moldova este o ţară orientată mai curînd spre stînga decît spre dreapta sau centru-dreapta. Cînd fac această afirmaţie mă raportez la o serie de realităţi de care trebuie să ţinem seamă: Moldova este una dintre cele mai sărace state europene, nivelul de trai al oamenilor decurgînd din această statistică, care oricum exclude opţiuni radicale sau chiar moderate de dreapta; echilibrul statistic relativ dintre cei care doresc integrarea în UE şi cei în Uniunea Vamală; clasa privilegiată, elitistă, ca să zic aşa, a celor cu averi neasemuit de mari în raport cu sărăcia generalizată a celor mulţi şi predispuşi spre revolte chiar radicaliste de stînga; inexistenţa unui dialog politic în interes naţional, constructiv, de dezbatere şi de soluţionări dintre partidele pro-europene şi liderii politici autentici de stînga etc.

Oricît am încerca să ne ascundem după deget, să ne invocăm justificatele noastre opţiuni pro-europene, trebuie să admitem că avem nevoie de o forţă politică de stînga cu care să ne confruntăm pe idei, plecînd, în primul rînd, de la interesele generale ale oamenilor şi ale statului, iar asta în normele unor dispute, să zicem, de tip european, civilizat. R. Moldova şi cei aflaţi la Putere, mai ales, sunt obligaţi să defileze în UE şi în Occident, în general, şi cu opţiunile de stînga ale moldovenilor şi ale unor partide politice.

PCRM a ieşit de mult din această ecuaţie, iar asta pentru că este un partid sectar, care se află în mîinile clanului oligarhic al lui Voronin şi, într-o oarecare măsură, a grupului obscur şi puternic concentrat în jurul grupării Mark Tkaciuk şi Oleg Reidman. Ei n-au fost şi nu vor fi niciodată de stînga decît în mod demagogic. PCRM a trădat nu doar această doctrină, ci şi Moscova dispusă să-i sprijine pe comunişti. Să e amintim de piruetele pro şi anti-europene ale lui Voronin, de nesemnarea Planului Kozak de federalizare a ţării, ca mai apoi, după 2009, acţiunile lor concrete să se reîncadreze în dimensiunile opţionale ale aceluiaşi Plan Kozak.

Cît de naiv poate fi cineva încît să-şi imagineze că Voronin poate fi de stînga din moment ce s-a izolat de popor prin averile uriaşe de milioane de euro ale familiei sale, prin luxul imobiliar în care huzuresc membri familiei, dar chiar şi prin aceea că este apărat împotriva moldovenilor de pază de stat, plătită chiar din buzunarele celor săraci şi pe care are tupeul să spună că-i reprezintă, iar asta peste termenul legal, privilegiu solicitat de la un preşedinte de ţară pe care nici nu-l recunoaşte decît atunci cînd îi oferă acest „lux securizat”? La milioanele familiei sale, chiar nu-şi poate plăti o pază particulară dacă se teme atît de mult de „infractorii sau criminalii moldoveni”? Dar cel mai frumos lucru pe care şi-l doreşte un fost preşedinte cu două mandate e să meargă singur, pe jos, iar oamenii să-i dea bună ziua cu respect şi admiraţie. De cine te păzeşti domnule Voronin?!

Alternativa Dodon

Acest articol mi-a fost sugerat de o recentă postare a lui Igor Dodon pe Blogul său, intitulată „De ce se tem euro-unioniştii?” Nu voi comenta conţinutul postării sale din motive evidente, dar nu pot să nu mă întreb: Se tem sau ne temem, noi, euro-unioniştii, de Dodon mai mult decît se teme PCRM? Cred că şi unii şi alţii avem motive de temeri în mod egal, problema constînd în modul în care fiecare dintre noi gestionăm aceste temeri.

Igor Dodon a devenit o primejdie pentru Voronin, dar în mod special pentru gruparea lui Mark Tkaciuk din clipa în care efectiv aproape că reuşise să cîştige fotoliul de primar al Chişinăului practic de unul singur. Avem convingerea că alegerile „cîştigate” de Chirtoacă se datorează, în egală măsură PLDM, care a renunţat la propria-i candidatură, dar şi „ingineriilor” cu voturile suspecte şi favorabile din suburbii.

Scorul acumulat de Dodon la aceste alegeri locale îl desemnau pe Dodon drept singurul succesor viabil, credibil la conducerea PCRM. Iar asta după ce Voronin s-a descotorosit de Marian Lupu. Problema era că Dodon nu se afla, în primul rînd, sub controlul absolut al lui Mark Tkaciuk, mai curînd decît cel al eternului preşedinte Voronin. În mod logic, Dodon a fost nevoit să părăsească PCRM după ce s-a convins că este un partid captiv, o formaţiune politico-financiară controlată exclusiv de clanul Voronin condiţionat prin legături tainice sau obscure de „gruparea Tkaciuk”. Sunt două grupări care dacă vor deveni rivale riscă să transforme PCRM într-o amintire cu urme chiar penale. Să vedem de ce-i în stare Artur Reşetnicov, care se pare că e adevăratul succesor al lui Voronin.

Este a treia oară cînd PCRM amînă convocarea Plenarei prin care Voronin trebuie să-şi desemneze urmaşul. După ştiinţa noastră, succesorul dorit de Voronin este Artur Reşetnicov, însă „gruparea Tkaciuk nici nu vrea să audă de aşa ceva. Acesta-i şi motivul pentru care, probabil, această grupare va face pe dracul în patru ca să-l convingă pe bătrînul general că este nemuritor şi că nu este cazul să-şi desemneze un urmaş. Le este mai uşor să-şi facă jocurile cu un Voronin chiar şi în chip mumificat decît cu un exaltat ca Reşetnicov.

Revenind la Dodon, reamintesc faptul că, spre finele anului trecut, am publicat un articol cu titlul „Politicieni care nu ştiu că porcul nu se îngraşă în ajun” şi subtitlul

„Vom lăsa Primăria Capitalei pe mîinile lui Dodon?” Abordarea mea anti-Dodon de atunci era motivată de statutul meu de cetăţean european şi, deci, pro-european, aceasta fiind grefată pe orientarea pro-Est a liderului socialiştilor. În condiţiile economice şi politice ale R. Moldova, segmentul politic de stînga trebuie să fie şi creaţia noastră, a celor de dreapta, centru-dreapta şi pro-europeni.

Se pune întrebarea: Cu cine de pe segmentul politic de stînga poate dialoga cel mai bine şi constructiv liderii partidelor europene, dar mai ales cine reprezintă cu adevărat stînga politică dîn această ţară? Răspunsul pare să fie unul singur: Igor Dodon. Nu este exclus ca acesta să fie singurul care poate revigora o forţă politică de stînga autentică prin care va pulveriza PCRM. Aici nu-i vorba de opţiunile lui favorabile Uniunii Vamale, ci de faptul că este tînăr, primejdios de activ pentru comunişti, este un politician previzibil, calitate indispensabilă oricărui politician modern, iar spre deosebire de comunişti se poate negocia cu el, inclusiv în punctele vitale ce ţin de interesul naţional. Dodon nu-i bătut în cuie şi nici nu pare a se ţine de o imagine paranoică aşa cum vedem la unii lideri comunişti.

Nu prin atacarea mediatică sau electorală se poate trimite la odihna veşnică PCRM-ul retrograd, scelerat chiar şi incapabil de orice dialog politic civilizat, ci prin stimularea consolidării unei forţe politice autentice de stînga prin Dodon. Dodon poate nimici PCRM cu mai multă credibilitate şi siguranţă decît falsele lozinci anticomuniste ale lui Ghimpu, Chirtoacă, Pavlicenco sau prin subtilităţile subversive la care apelează, justificat, PDM. De PLDM nu vorbim deoarece şi-a îndeplinit obiectivul electoral iniţiat încă de la apariţia sa.

Avem sau nu nevoie de dialoguri vitale?

Pe segmentul de stînga s-au bulucit destui, fiind suficient să-i amintim pe Victor Şelin şi Stepaniuc, dar unde-s ei acum, adică despre ce vizibilitate a lor putem vorbi? La un moment dat, Şelin se identifica total cu PCRM, fapt care i-a adus un deserviciu am putea spune meritat. Stepaniuc, fostul ideolog comunist pre-Tkaciuk a intrat în anonimat. Singurul care a rămas în scenă şi s-a impus ca un lider autentic de stînga este Dodon.

Cînd spuneam mai sus că segmentul de stînga trebuie să fie şi o creaţie a noastră, a celor anti-Dodon, nu sugeram că ar trebui să-l şi ajutăm practic să-şi consolideze partidul sau să-şi atragă alţi aliaţi din acest segment. Nu, pur şi simplu trebuie să-l lăsăm în pace. Îi ştim orientarea, cunoaştem ce vrea. Problema este alta: Oare liderilor politici ca Vlad Filat sau Marian Lupu nu le convine mai mult să aibă drept partener de dialog/negocieri un politician ca Dodon decît unul ca Voronin? Bineînţeles că da!

Electoratul lui Voronin, în mod natural, trebuie să migreze spre Dodon. Cochetăriile politice ale PDM de atragere a unui segment electoral comunist sunt primejdioase chiar pentru democraţi, iar asta pentru că ar putea fi suspectaţi de aplicarea unor duble standarde, de jocuri duplicitare. PDM, oficial, aflat fiind şi la guvernare, este un partid pro-european. Electoratul comunist, în mod tradiţional, este anti-european, motiv pentru care migrarea lui spre socialiştii lui Dodon este mult mai naturală. Oricît ar părea de paradoxal, în pofida opţiunii pentru Uniunea Vamală a lui Dodon, avem suficiente motive să credem că electoratul comunist ar putea fi „europenizat” chiar de Dodon.

În postarea sa de pe Blog, Dodon reclamă o mobilizare generală a euro-unioniştilor împotriva sa şi a socialiştilor. Nu ştim cît de reală este această afirmaţie, dar ştim că aşa ceva nu trebuie să existe decît din partea PCRM. Nu consider că ar fi tocmai potrivit ca tocmai noi să-l punem la zid pe Dodon în acelaşi cor cu PCRM. Ar cam trebui să fie treaba lor. Un lucru este clar: Opţiunea pro-Uniunea Vamală a lui Dodon, oricît de primejdioasă este pentru noi, europeniştii, are dreptul la viaţă deoarece este împărtăşită de un impresionant segment electoral. Oricît de mult am fi de nemulţumiţi de această realitate, trebuie să recunoaştem că este preferabil ca acest electorat să migreze mai curînd sub bagheta politică a lui Dodon decît sub cea revanşardă a clanului Voronin şi „grupării Tkaciuk”. Dumneavoastră ce ziceţi, dragi cititori? Vă întreabă un vechi regalist şi cetăţean al UE!