Pe 24 iunie 1812, Napoleon traversa râul Niemen şi păşea pe teritoriul rus cu o armată multinaţională de 400/450.000 de oameni. Pe 28 iunie, ajungea la Vilnius; la 8 iulie soldaţii francezi erau la porţile oraşului Mogilev, pe care l-au cucerit ziua următoare după învingerea ruşilor. Pe 18 august, după prima bătălie majoră cu armată rusă, francezii intrau în Smolensk. În timp ce ruşii se retrăgeau, Napoleon înainta spre inima Rusiei şi, după bătălia de la Borodino, intra în Moscova pe 14 septembrie.

Napoleon spera că ocuparea Moscovei îl va forţa pe Ţar să răspundă apelurilor sale pentru pace, dar Alexandru ştia că nu-şi poate permite să încheie pacea atâta timp cât armata napoleoniană se afla pe pământ rusesc. La Grande Arméea părăsit Moscova pe 19 octombrie pentru a o lua spre sud-vest, spre oraşul Kaluga, dar după bătălia de la Maloiaroslavets, armata a trebuit să se retragă pe acelaşi drum pe unde pornise invazia, trecând prin Smolensk şi Vilnius. Rămăşiţele armate au trecut râul Berezina la sfârşitul lui noiembrie şi au revenit pe teritoriul Prusiei pe 13-14 decembrie.

Francezii au stat pe teritoriul Imperiului Rus mai puţin de şase luni, iar durata scurtă a şederii lor arată că ei n-au văzut niciodată administrarea teritoriilor ruseşti aflate sub ocupaţie ca fiind altfel decât temporară, având ca unic scop asigurarea aprovizionării pentru armată.

Care a fost răspunsul ruşilor la invazia lui Napoleon? Cum a fost percepută La Grande Arméede către populaţia locală? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie analizate sursele din Mogilev, Smolensk şi Kaluga. Primele două oraşe au fost ocupate de francezi, iar aici a fost organizată o administraţie temporară. Kaluga a rămas sub controlul ruşilor, dar era ameninţat constant de proximitatea inamicului şi a trebuit să suporte consecinţele invaziei din regiunile apropiate.

Polonezii se alătură lui Napoleon

Cum armata napoleoniană avansa către Vilnius şi Mogilev, exista posibilitatea ca nobilii polonezi şi lituanieni să-l vadă pe Napeleon ca pe un salvator. Vilnius era capitala Lituaniei, zonă achiziţionată de Rusia ca urmare a celor trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1775, 1795). Mogilev era în Bielorusia, care făcuse cândva parte din Marele Ducat al Lituaniei, dar fusese încorporat Imperiului Rus ca urmare a Primei Împărţiri a Poloniei. Populaţia Bieloruiei era mixtă din punct de vedere etnic şi religios: proprietarii de pământ erau în mare parte polonezi de rit catolic, în timp ce ţăranii erau ortodocşi sau uniţi.

Napoleon a creat Marele Ducat al Varşoviei în 1807 din teritoriile poloneze din Prusia, şi mulţi din polonezii care s-au alăturat armatei lui Napoloen (circa 100.000) visau la naşterea unui nou regat polonez care să includă cel puţin şi acele teritorii pierdute ca urmare a împăţirilor Poloniei şi teritoriile fostei Uniuni Polono-Lituaniene. Nobilimea vorbitoare de poloneză din Lituania era însă interesată de posibilitatea unui regat al Lituaniei restaurat, independent de Polonia. Napoleon a găsit sprijin şi în Bielorusia. O confederaţie de nobili formată la Mogilev i-a promis loialitate lui Napoleon, în calitate de ”cetăţeni ai vechii, inseparabile Polonii”.

Napoloen nu s-a ridicat la aşteptările polonezilor şi lituanienilor şi nu a fost considerat de majoritatea nobilimii bieloruse un salvator, şi asta din două motive. În primul rând, Napoleon era interesat doar de succesul campaniei sale şi nu era dispus să prejudicieze negocierile cu Alexandru prin acordarea de alte concesii polonezilor. El a stabilit o administraţie separată în Vilnius, denumită Guvernul Lituaniei, dar acesta nu a fost alăturat Ducatului Varşoviei şi, în plus, excludea provinciile bieloruse Mogilev şi Vitebsk. În al doilea rând, cu puţine excepţii, nobilimea poloneză din Bielorusia nu era dispusă să-l sprijine pe Napoleon. Confederaţia din Mogilev a rămas inactivă în timpul campaniei, iar proprietarii polonezi nu s-au grăbit să se alăture armatei. Polonezii care au luptat alături de Napoleon îi priveau cu dezgust pe polonezii pasivi care refuzau să se implice atâta vreme cât rezultatul războiului rămânea încă neclar.

Potrivit mărturiei unui oficial din Mogilev, Matshal Davout, acesta şi-a exprimat surprinderea că nu a găsit acelaşi entuziasm şi ”spirit polonez” în Mogilev aşa cum a văzut în alte provincii. Chiar şi în Vilnius, unde francezii au fost mult mai bine primiţi, era greu să găseşti oameni dispuşi să intre în armată: ”Lituanieii aveau numai laude pentru Ţarul Alexandru, şi a fost foarte dificil [...] de a-i inspira pe lituanieni cu dorinţa sau sentimentul renaşterii patriei poloneze.” Sursele contemporane, atât franceze cât şi ruseşti, explică reticenţa nobililor faptului că aceştia se temeau că francezii aveau să impună eliberarea şerbilor. (va urma)

 Andreea Lupşor