Cunoaşterea istoriei oferă oamenilor nu numai informaţiile despre trecut ci şi posibilitatea de a interpreta comportamentul popoarelor şi a liderilor acestora, cu scopul luării deciziilor în problemele actualităţii.

Înainte de Munchen 1938

Învinsă în primul război mondial, Germania se afla în anii care au urmat, într-o situaţie economică, politică şi socială extrem de gravă. Condiţiile extrem de dure impuse de învingători, au aruncat Germania într-un adevărat haos. Republica de la Weimar (1919), care a înlocuit regimul imperial, a adus în actualitate sărăcie, umilinţă, revoltă şi nu în ultimul rînd pericolul comunist, care contamina Germania, venind dinspre URSS. În această situaţie extrem de confuză şi periculoasă, a apărut Adolf Hitler, care cu un discurs violent antidemocratic şi antisemit, a dus treptat la formarea partidului naţional socialist, cîştigător al alegerilor democratice din anul 1933.

Tendinţele revanşarde şi expansioniste proclamate de Hitler şi complicii lui au avut o foarte mare audienţă în mase. După ce Hitler a preluat puterea ca dictator, nemţii l-au urmat fascinaţi de propaganda extrem de abilă, elaborată de ideologul partidului, Dr. Goebels, precum şi de readucerea unei anumite stabilităţi în ţară. Industria a reînceput să funcţioneze eficient, s-au construit autostrăzi, iar poporul german avea sentimentul că totul începe să meargă spre bine. Poate că aşa ar fi fost, dacă nu ar fi apărut acţiunile de tip terorist: incendierea Reihstagului – 1938, asasinatele din „Noaptea cuţitelor lungi” – 1934, apoi în „Noaptea de cristal” –1938 şi mai cu seamă primele lagăre de concentrare în care au fost aruncaţi evreii şi reprezentanţii opoziţiei antihitleriste. Astfel începea de fapt Holocaustul.

Politica revanşardă şi expansionistă a lui Hitler era evidentă pentru toată lumea, mai cu seamă că nemţii începuseră să formeze o formidabilă maşină de război. În mod paradoxal, puterile fostei Antante (Franţa, Anglia, SUA), care cîştigaseră războiul din 1914-1918, asistau pasive la reînarmarea Germaniei şi la politica ei revanşardă. Mai mult decît atît, au acceptat organizarea Olimpiadei de la Berlin 1936, eveniment care a consfinţit prestigiul internaţional al regimului hitlerist.

Cum era de aşteptat, curînd Hitler a trecut la acţiuni expansioniste directe, anexînd în aprilie 1938 Austria – stat independent şi suveran. Occidentul „a protestat cu vehemenţă”, dar a acceptat situaţia de facto. În septembrie 1938, a avut loc la Munchen celebra Conferinţă Internaţională la care au participat: prim-ministrul britanic Chamberlain, premierul francez Daladier, Adolf Hitler şi dictatorul italian Mussolini, care instalase încă din deceniul trei un regim fascist în Italia.

Consfinţind practic anexarea Austriei, Conferinţa de la Munchen a acceptat o nouă revendicare expansionistă a Germaniei şi anume, anexarea zonei Sudeţilor din Nordul Cehoslovaciei. A fost poate cea mai ruşinoasă capitulare politică a puterilor occidentale, care deveneau astfel complice la agresiunea germană împotriva unui stat suveran şi independent. Nelville Chamberlain a fost ovaţionat în Camera Comunelor cînd, după Conferinţa de la Munchen a declarat: „Vă aduc pacea, Domnul Hitler vrea pace”. Privind retrospectiv, lucrurile stăteau exact invers, Munchen a fost semnalul că nefiind oprită de nimeni, Germania hitleristă va întreprinde noi acţiuni de expansiune, care în mod inevitabil au condus spre un nou război mondial.

Al Doilea Război Mondial şi consecinţele sale

Planurile diabolice ale lui Hitler au inclus, în august 1939, o înţelegere cu URSS (Pactul Ribbentrop-Molotov), prin care Rusia comunistă şi Germania hitleristă îşi împărţeau între ele ţările din Estul Europei. La 1 septembrie 1939, Germania şi URSS au invadat Polonia, ceea ce a dus în sfîrşit la reacţia Franţei şi Marii Britanii, care au declarat război Germaniei. Ceea ce a urmat se cunoaşte: cvasitotalitatea ţărilor europene au fost antrenate în conflagraţie, ca şi marile ţări asiatice: China, Japonia Australia, iar din 1941 şi SUA. Pierderile au fost uriaşe: mai mult de 40 de mil. de morţi, mulţi din populaţia necombatantă, sute de oraşe şi sate rase de pe suprafaţa pămîntului, prin efectele noilor arme de distrugere în masă ( Hiroshima, Nagasaki) sau prin bombardamente „cu arme convenţionale„ ( Dresda ).

La întrebarea retorică, dacă s-ar fi putut evita al 2-lea război mondial, îmi îngădui să răspund că da, dacă Franţa şi Anglia ar fi reacţionat din timp, la primele semne ale politicii expansioniste criminale duse de Germania hitleristă.

Urmările războiului au fost la fel de tragice, ca şi războiul în sine: împărţirea lumii în cele două mari tabere adverse – războiul rece, proliferarea regimurilor comuniste cu zecile de milioane de victime şi subjugarea a numeroase popoare.

Istoria se repetă?

Sfîrşitul războiului nu a adus mari speranţe în inimile zecilor de milioane de cetăţeni ai ţărilor „foste socialiste” din Europa de Est, care au crezut că odată cu prăbuşirea URSS, va urma o perioadă de reală pace, libertate şi prosperitate pentru ţările lor. Boris Eltîn, curajos Preşedinte al Rusiei renăscute, a dus o politică ezitantă, dar care dădea speranţe tuturor că, în sfîrşit, imensa ţară din Răsărit – europeană geografic – va deveni europeană şi cu politica internă şi externă.

Euforia nu a durat mult, fiindcă în anul 1992, Ruşii au atacat Transnistria, ce aparţinea R. Moldova, devenită independentă şi a instalat la Estul Nistrului, armata a 14-a , un fel de avanpost spre Vest. De asemeni, ruşii au reacţionat violent la tendinţa de independenţă a Georgiei, pe care au sufocat-o prin intervenţie armată.

După accederea la putere a lui Vladimir Putin, în anul 2000, Rusia şi-a înăsprit politica neprietenoasă faţă de ţările occidentale, în special pe plan economic, prin practicarea unor preţuri speculative la gazul pe care îl exportau aproape în toate ţările europene.

Pe plan intern, opozanţii lui Putin au fost fie condamnaţi la lungi perioade de detenţie, fie asasinaţi, ultima victimă fiind Boris Nemţov, asasinat în ziua de 27.02.2015.

O lovitură decisivă faţă de speranţele de democratizare a Rusiei, a venit atunci cînd Guvernul lui Putin, s-a opus cu vehemenţă la aspiraţiile Ucrainei spre libertate şi cooperare cu Occidentul. În anul 2014, ucrainenii, dornici de libertate, l-au alungat pe preşedintele pro-rus Ianukovici şi au instalat un Guvern ales democratic, cu obiectivul aderării la Uniunea Europeană. Drept răspuns, în anul 2014, ruşii au trimis trupe care au ocupat Crimeea – parte integrantă a Ucrainei şi au generat un război civil în Estul Ucrainei, cu scopul de a separa zonele răsăritene ale ţării, de conducerea legitimă de la Kiev.

Nu putem să nu ne amintim de izbitoarea asemănare cu anexarea Austriei şi zonei Sudeţilor de către Germania hitleristă în anul 1938. Şi încă ceva, nu putem să nu constatăm uluiţi cît de mult se aseamănă reacţia celor mai puternice ţări democratice europene (Germania, Franţa) cu cea a Franţei şi Angliei din anul 1938. Lideri de seamă ai Europei Occidentale, au reacţionat la fel cu cei din anul 1938, adică au tolerat agresiunea limitîndu-se la proteste şi conferinţe internaţionale de „ rezolvare” a crizei.

La Minsk, în anul 2014 şi apoi în 2015, au avut loc două Conferinţe Internaţionale cu participarea Germaniei, Franţei, Ucrainei, Belarus şi Rusia, la care s-a discutat despre… încetarea focului. Despre Crimeea şi prezenţa armată a ruşilor în Ucraina de Est – nici o vorbă. Au existat şi reacţii europene mai vehemente, în special din partea vecinilor Rusiei (Ţările Baltice, Polonia şi România) care se simţeau ameninţate, dar vocea lor s-a pierdut în „concertul” pacifist, condus de dna Merkel şi preşedintele Holland.

O recentă caricatură dintr-un mare ziar elveţian, îl înfăţişează pe Putin în chip de tanc, iar pe Merkel şi Holland, călare pe tanc, în chip de servanţi ai acestuia. Lăsînd la o parte caricaturile, nu putem să nu fim extrem de îngrijoraţi de viziunea politică obtuză, a celor doi lideri Occidentali. Aceştia ar putea încă opri prin mijloace economice realmente drastice şi diplomatice ferme, agresiunea ruşilor. Americanii sînt dispuşi să-i ajute în acest sens, dar nu pot acţiona fără ajutorul ţărilor europene democratice.

Dacă Europa de Vest nu se trezeşte, mai bine spus liderii ei, consecinţele actualei lor politici vor fi cele după Munchen 1938: va izbucni inevitabil al treilea război mondial, care ar putea distruge civilizaţia de pe Terra.

Gheorghe BOLDUR

Articol preluat din Contributors.ro