Biografii zbuciumate. Ioan Slavici – „Spion” şi „trădător”

Destinul lui Ioan Slavici a fost unul complicat. A fost acuzat de trădare de puterea politică şi de reprezentanţii guvernamentali din Cluj, Budapesta şi Bucureşti, din Transilvania, Austro-Ungaria şi România, „patriile” apărate de el cu vigoare în sute şi mii de articole de gazetă (de publicistică generalistă, nu literară!), într-o carieră jurnalistică de 55 de ani. A intrat în dispute cu oameni politici, dar şi cu scriitori, Ion I. C. Brătianu, Octavian Goga sau Nicolae Iorga desemnîndu-se printre adversari.

I-au fost aproape Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, cu acesta din urmă stînd în puşcăria Văcăreşti, în 1919, 11 luni încheiate. Slavici avea 71 de ani şi un stagiu de un an (1888-1889) în temniţa din Vaţ (Vác) de lîngă Budapesta. O recitire a publicisticii sale se impune, precum şi o reevaluare în contextul epocilor. Acuzele de trădare, de punere în slujba celorlalţi, vor veni repede în cariera de jurnalist a lui Ioan Slavici. Prima dată va fi luat la ochi de administraţia maghiară din Transilvania, în primăvara anului 1873. A fost revolta de la Păuliş, soldată cu fuga oficialilor pe una din ferestrele clădirii asaltate de mulţime.

Cîţiva săteni vor fi condamnaţi, iar tînărul gazetar şi jurist Slavici, devenit un fel de avocat al răsculaţilor, va fi doar avertizat. De la acest episod, reluat de scriitor în Revoluţia de la Pârleşti, va primi titulatura de „agitator daco-român.” Pleacă de la Arad şi se stabileşte la Oradea. În polemica declanşată aici, în toamna lui 1873, Slavici se defineşte ca jurnalist politic. Avea să trimită articolul său Ad rem publicaţiei „Lumina” din Arad1. Ad rem este o expresie juridică, cu înţelesul „la obiect”. Şi referinţa era una directă: „Voim un episcop potrivit cu credinţa noastră strămoşească: iar dacă acest episcop va umbla pe căi rătăcite în lucrarea politică, dacă nu v-a fi de-o părere cu noi îi vom săruta mîinile în biserică, dar nu-l vom urma, îl vom combate, îl vom face imposibil în lucrarea politică”.

Miron Romanul, vicarul ortodox de Oradea, candida pentru scaunul de episcop de Arad, funcţie importantă. „Albina” lui Vicenţiu Babeş îl acuză însă pe Slavici de faptul că este plătit de Poliţie ca să-i atace pe fruntaşii români din Transilvania. Era o minciună. Autorul comentează că proşti ar fi unii să-l plătească, deoarece el face ce face fără plată, deoarece aşa crede. O activitate importantă în cariera lui Slavici va fi pe cînd edita copiile făcute cu multă trudă de Eudoxiu Hurmuzachi după documente ale Imperiului Habsburgic.

Se ia decizia ca publicarea să înceapă cu volumul al VII-lea, cel ce dezvăluia condiţiile alipirii Bucovinei la Imperiul chesaro-crăiesc, dar se realizează şi o broşură pentru difuzare rapidă. Titlul ei va fi Răpirea Bucovinei după documente autentice. Este publicată, în mare grabă, căci era nevoie de ea în contextul (geo)politic al vremii. Se decide să fie dată... anonimă. Nu-şi asumă nimeni răspunderea, deci Slavici îi cere lui Iacob Negruzzi să fie discret: „Broşura va apărea în Aprilie, dar nu oficios, ci anonim. Te rog dar – este zis între noi”.

Apare şi o variantă în franceză, limba cu cea mai largă circulaţie (diplomatică) în epocă. Efectul este puternic, cu ecouri atît în Austro-Ungaria sau în alte state, cît şi la faţa locului, în Bucovina. Geografia sa publicistică se va vedea alimentată şi de alte suferinţe, căci austriecii vor fi cu ochii pe el. Un cercetător ne dă o imagine de pe harta urmăririi sale: „Bănuit de agitaţie este şi Ioan Slavici, din Vilagos, comitatul Arad, 36-38 de ani, din 1874 în România, publicist, scriitor şi profesor la Elena Doamna. Deţine circa 40.000 de franci avere şi este prieten cu Maiorescu. Cu toate acestea, a fost redactor la „Timpul”. Tendinţa sa este eliberarea românilor din Ardeal şi Banat”. Aceste date figurau într-un raport înaintat de un agent baronului von Teschenberg la biroul său de la Viena.

Cumpărarea de informaţii

Mai tîrziu, la „Tribuna” din Sibiu (1884-1890), Slavici va avea o preocupare continuă pentru a dezvălui lucruri ascunse şi de a se asigura că are probe. Într-o scrisoare (nedatată, dar care provine din perioada 1886-1887), către Dimitrie A. Sturdza, Slavici aminteşte clar acest aspect al procurării de informaţii contra cost, mai ales cu fonduri proprii, căci bugetul „Tribunei” nu suporta astfel de cheltuieli: „Suntem înainte de toate săraci. În timp de un an, „Tribuna” a avut un deficit de 5.000 florinţi, fonduri la dispoziţiune nu avem şi eu a trebuit să cheltuiesc din proprii mei bani aproape 1.000 fl., dac-am voit să cîştig informaţiuni”. În disputele publicaţiei sibiene cu „Luminătoriul”, gazetă ce apărea la Timişoara, aflăm mai multe despre resurse, dar şi noi „probe ale trădării”.

Gazetarul face o sinteză a acuzelor ce li se aduce, lui şi colaboratorilor săi: „Acum, „Luminătoriul” publică, în nr. 87, un articol pe care te rog să-l citeşti cu toată luarea aminte. Suntem, aşa zice dl Babeş, fiinţe catilinare (s.a.), speculăm prin servicii secrete (s.a.) pe banii străinului (s.a.), simulăm, amăgim etc. Dta ştii ce bani ai „străinului” (s.a.) se înţeleg aici”. Gazetarul ardelean îl va suspecta pe Vicenţiu Babeş că ar fi scris această corespondenţă din Cluj. „Străinul” erau oameni politici şi personalităţi din România. Scrisoarea îi era adresată lui Ioan Bianu, omul forte a lui Dimitrie A. Sturdza, viitor preşedinte al Partidului Naţional Liberal şi viitor premier. (va urma)

Lucian-Vasile SZABO