În căutarea subiectului berlinskian de negăsit

Cu vreo 10 zile în urmă redactorul-şef Ion Berlinski m-a rugat să caut vreun subiect drăguţ şi să scriu ceva uşor pentru numărul de Revelion. Mi-am făcut un nod la tîmplă şi de atunci tot căutam subiectul dorit, însă acesta nu se lăsa... găbjit şi pace. Mai ales că Ion m-a avertizat din start: – Dar fără politică, categoric fără, căci oamenilor li s-au făcut bătături pe timpane de atîta politică. Nu vezi cum e la noi: “Ai auzit ce-a zis Ghimpu? Dar Şalaru? Dar Oazik Nantoi?”. Uneori ai impresia că ne-am transformat în comentatori pasionali ai unor pîrţuri/vînturi politice trase pe gură de nişte găinari cu pretenţii de oameni de stat.

Dar nici despre vreun caz legat de copilărie, cînd umblam cu uratul sau cu semănatul, nu-mi vine a scrie. Am scris de nenumărate ori despre aşa ceva, încît mi s-a întors de atîta folclor (noi în toate nu avem măsură!) şi de articole liricoidale împopoţonate ca o sorcovă. Cu atît mai mult cu cît actualmente trec printr-o fază uşurel iconoclastă, drept dovadă fiind şi lozinca subversivă, total nepatriotică pe care mi-am permis s-o lansez: “Dacă vreţi să progresaţi, defolclorizaţi-vă de urgenţă!” Da, rusticul/ruralismul/rusticismul poetizează, însă nu civilizează. Nu vedeţi că aproape zilnic organizăm festivaluri: al prosopului, al opincuţelor, al iei, al năframelor, al bostanului, al cerceilor, al chimirului, al strugurilor, al popuţoaei, al cucoşeilor de lut etc., etc. Pe cînd să ne aşteptăm la un festival-trăsnet al izmenelor şi al chiloţilor bărbăteşti cu horboţică pînă la genunchi? Sau unul al ştiuletelui (de popuşoi, bien sur), acesta urmînd să înceapă obligatoriu cu citirea în public, cu voce tare, a lucrării Povestea poveştilor de Ion (Stepanovici) Creangă, cel mai coios narator român (după regretatul prozator ardelean Mircea Nedelciu).

Tot frăsuindu-mă, tot zbătîndu-mă ca peştele viu în tigaie de frica lui Berlinski, pe 27 decembrie mi-a căzut sub ochi un exemplar din numărul de pe 15 decembrie al săptămînalului pentru copii şi adolescenţi Florile dalbe, condus cu inteligenţă şi clarviziune de către colegul de amară pîine gazetărească Ion Anton.

Pînă la urmă, număr salvator pentru mine, căci aflu, din ultima pagină a săptămînalului, că 2017 este anul cocoşului! Sărind în sus de bucurie, am strigat din toţi bojocii: Cu-cu-ri-gu, am găsit subiectul căutat cu lumînarea ziua în amiaza-mare! Voi scrie ceva despre cocoş, Domnişor în haine scurte/Face judecată-n curte.

Vara asta mi-am… fumat concediul în… Rai. Adică la acasa părinţilor mei, care încă mai trăiesc bine-mersi: mama are 86, iar tata face degrabă 92 de ani, ambii purtîndu-şi de grijă şi trebăluind toată ziua ca furnicuţele. Am călătorit mult prin lume, însă nicăieri nu m-am simţit mai bine decît în jilţurile de puf diafan şi piele extra-fină întinse peste străzile, văile, dealurile, pădurile, iazurile şi stîncile Costeştilor retorului Lucaci. De aceea şi zic, deloc patetic sau idolatru: Încă nu s-a născut fiul demn de asemenea locuri minunate! Unde mai că B. P. Hasdeu, marele deschizător de drumuri, spunea că de aici – de la Buteşti, Cobani, Costeşti, Duruitoarea Veche şi Văratic – porneşte avîntul orgolios pe verticală al munţilor Carpaţi.

Iar acasă, la ţară, ştiţi cum e: dacă nu te dai geniu cu paiul în fund; dacă nu eşti bleg ori putoarea putorilor, oricînd găseşti capăt de treabă, de făcut ceva. Tot bîţîindu-mă prin ogradă ca un coi în căldare (nu vă şocaţi: aici, coi e un soi de peşte iute ca şperla), într-o bună zi observ un cocoş închis într-un sîiac “degrevat” de ştiuleţi. Cocoş e prea puţin spus. Dureros şi nedrept de puţin. Era o capodoperă a naturii în plină dezlănţuire hormonală: frumos de-ţi stătea mintea în loc, blond mătăsos în falduri ca interpreta Diana Rotaru, pintenat arborescent, mare cît un curcan cu creasta ca o coroană împărătească. Şi sprinten ca zvîrluga, ca şpiga, dacă nu chiar ca e-mail-ul. Umbla provocator-maiestuos de colo-colo ca o bombă plină ochi cu testosteron, gata-gata să se reverse, să ţîşnească afară. Mai pe scurt, o maşină infernală de făcut sex, în stare să sodomizeze pînă şi o gaură de şarpe.

Îl întreb pe tata de ce ţine închis o asemenea mîndreţe: – Pentru că e nebunul ogrăzii şi spaima găinilor! Zilnic se bate cu curcanii şi cu celălalt cucoş, pe care-l ţin de sămînţă. L-aş lăsa pe aista de sămînţă, însă de hram totuşi o să-l tai, căci e prea zănatic! – Şi de cînd l-ai băgat la carceră? – De vreo trei săptămîni...

Tot uitîndu-mă cu o invidie cît roata carului la această creatură de zile mari, m-a săgetat prin minte că pe cucoşul meu, сel drag cucoş împărătesc, s-ar putea să-l doară capul de-atîta singurătate... Şi atunci mi-am amintit, instantaneu, de puţurin. Сa şi ghilotina, puţurinul este сel mai bun leac, medicament pentru durerile de cap. Punct ochit, punct lovit: uitîndu-mă primprejur ca să nu mă vadă nimeni, merg direct la poiată, găbjesc o găină, mă apropii de sîsîiac şi o arunc criminal în carcera întemniţatului nemîngîiat.

Oameni buni şi trecători, vă relatez, fotografic, ce a fost acolo: găina încă nu ajunsese jos, cînd pintenatul meu a prins-o din aer şi a călcat-o, a pătulit-o cu sete nepămînteană... Apoi s-a mai învîrtit, doar pe durata unui minut, de vreo patru ori în jurul moţatei şi tot de atîtea ori a drăgostit-o cu foc potopitor. Atîta pasiune punea în actul împreunării, încît aveam impresia că acuşi-acuşi sîiacul îşi va ieşi din ţîţîni şi o va lua razna prin ogradă!

Peste vreo două zile, tata mă cheamă lîngă întemniţatul de lux al casei şi unde face: – Nu pot pricepe cum găina asta a putut ajunge acolo, căci, de fapt, n-avea pe unde intra, sub nici o formă… Ia minune, bre!

Mai trec nişte zile şi văd în sîsîiac nu una, ci deja două găini. Dar asta pe unde o mai fi intrat acolo?! Atunci am strigat taaare în forul meu interior, ca să nu mă audă nimeni: Uraaa, папаша понял мой намек! Apu, dragi cititori, să ne citiţi gazeta cu pofta cocoşului meu şi LA MULŢI ANI!

Dinu MIHAIL