Fals jurnal de cenaclist amator

Autor: Dinu MIHAIL

24 decembrie 1991. Zalău, România, în casa lui Cornel Grad. Împreună cu Anatol Şelaru. Insomniac fiind, noaptea m-au vizitat nişte gînduri geniale şi, ca nu cumva – Doamne, fereşte! – să le uit, le-am înşfăcat de ceafă şi le-am trîntit cu nasul lor borcănos de hîrtie:

1. Anatol Plugaru – să recuperăm arhiva personală a lui Pan Hallipa care, cică, s-ar afla rătăcită pe la Kiev. De unde ştiu? Noi totul ştim. Care noi? Noi, masonii!

2. Să plec la Mana, Ciocîlteni şi Chiştelniţa – pe urmele lui Paul Goma.

3. Să găsesc nişte sponsori, ca să-l aducem pe Goma la Chişinău. Fără larmă. Fără tam-tam-uri şi pupături băloase. Anatol Stati, bun la suflet şi săritor la nevoie, mi-a promis ajutor financiar în acest sens. Problema e ca Paul să accepte.

4. Iată ce vis de aur am clocit în puful cald al insomniei: ziar independent de centru. Deocamdată nu avem. Pe acţiuni. Tradus în rusă şi engleză. Cu tipografie proprie. Color. Îi demolezi pe toţi. Le scoţi moldovănaşilor băşinile din cap şi paiul din cur. Adică îi faci oameni normali, cît de cît.

5. Rubrică: Cum să devii milionar. Copiii noştri trebuie educaţi în spiritul pragmatismului. Cultura, bunele maniere, civilizaţia nu prind pe mizerie şi zulufi de oaie. Sîntem un neam de bocitori, de văicăritori. Neputînd evada din propriul sînge, măcar mă defolclorizez şi spun: întotdeauna am admirat eficienţa americană şi abisalitatea slavă. George Patton şi Dostoevski – iată cocteilul Molotov, stropit pe deasupra cu ceva Jodie Foster ori Natalia Gundareva, pe care mi-ar plăcea să-l savurez zilnic.

3 ianuarie 1992. La întoarcere, pe drumul Zalău-Chişinău, cu A. Şelaru la volan, am pregătit împreună nişte “cadouri” de Crăciun (pe stil vechi) pentru unii oameni mai mult sau mai puţin politici din Moldova, la rubrica Ce a lăsat Moş Crăciun în pantoful lui…:

Anatol Plugaru, ministru al Securităţii din Moldova: Setul de microfoane din redacţia ziarului “Ţara”.

Constantin Tănase (deputat): Un telecolor şi o piscină portabilă plină cu spirt.

Mircea Snegur (preşedinte de ţară): O vestă antisulă, care să-l apere de împunsăturile opoziţiei revanşarde.

Valeriu Matei (deputat): O iapă albă de să te spargă-n draci pentru 27 martie 1992, ziua reîntregirii Basarabiei cu Patria-mumă, ca să intre triumfal în Bucureşti.

Ion Vatamanu (deputat): Întrebarea “Ce mai vor scriitorii?” (căci maşini şi case peste rind li s-au dat déjà, şi încă pe daiboj).

Gheorghe Ghimpu (deputat, a făcut plajă la becul de celulă pe motive politice): Ideea de creare a Societăţii viitorilor deţinuţi politici.

Andrei Vartic (deputat*): Premiul republican “Boris Glavan” pentru spectacolul “Voluntariada împotriva găgăuzilor”.

Cu ce ocazie transcriu eu toate acestea, distrăgîndu-vă poate de la treburi presante? Vorba e că toamna strică nuci cu călcîiul prin livezi şi iată-iată se apropie luna noiembrie, care ocupă un loc deosebit în calendarul meu sentimental: acum 27 de ani Cenaclul “A. Mateevici”, cu Anatol Şelaru în frunte (trecem deal şi spargem munte!), începea să se înfiripeze. Bulgărele de zăpadă care ulterior a dus, prin rostogoliri pe versanţii restructurării gorbacioviste, la crearea unui fenomen, l-a constituit ideiuţa lui Anatol ca tinerii împătimiţi de Eminescu să se adune săptămînal, duminica, în Parcul Central din Chişinău la o şezătoare muzical-literară în aer liber.

Multe ar fi de spus şi de discutat aici, însă din motive de concizie mă voi limita la cîteva aspecte mai importante din punctul meu de vedere.

Scopul manifest al cenaclului a fost descătuşarea oamenilor, impulsionarea procesului de renaştere naţională, culturală şi spirituală în Moldova. Deoarece am ştiut că pe gheaţa lipsei de cultură politică vor face piruiete şi mulţi amatori de reglări de conturi între “majoritari” şi “minoritari”, am elaborat din start un Cod de comportament al membrilor şi simpatizanţilor cenaclului. Cîteva teze, făcute public în repetate rînduri, de la microfon:

a) La şedinţe are dreptul să ia cuvîntul orice cetăţean al Republicii Moldova, indiferent de convingeri, profesie, funcţie, confesiune şi naţionalitate;

b) Nu există popoare bune sau rele, limbi măreţe ori mai puţin măreţe. Orice luare de cuvînt care nu ne place nu trebuie huiduită, ci combătută, calm şi civilizat, cu armele paşnice ale argumentelor.

La şedinţele cenaclului nu întotdeauna s-a reuşit evitarea durităţilor, a învinuirilor nefondate sau, pur şi simplu, a molozului verbal nefiltrat de cultură. Cert este că Anatol Şelaru şi membrii comitetului de conducere: regretatul Ion Conţescu, cercetătorul ştiinţific Dumitru Gurău, ziaristul Ion Caţaveică, regretatul critic literar Gheorghe Mazilu, omul de artă Valeriu Ciubotaru, jurnalistul Vsevolod Cernei şi, dacă nu e cu supărare, subsemnatul (Dinu Mihail), au izbutit să canalizeze energiile şi supărările explicabile în albia unui dialog cît de cît constructiv, fără incidente grave.

Nu pot să nu remarc aportul la buna desfăşurare a şedinţelor ce ne-a parvenit din partea organizatorului muzical Nicolae Josan (tatăl interpretului Cătălin Josan), a actorilor Valentin Delinschi, Anatol Burlacu, Petru Hadîrcă şi Andrei Sochircă, a poeţilor basarabeni Alexandr Brodschi, Oleg Maximov, Eugen Cioclea şi Efim Tarlapan. Ca să dăm prestanţă manifestărilor, am invitat permanent poeţi, cîntăreţi şi actori de notorietate în republică, însă aproape de fiecare dată am fost trataţi cu refuz sub un pretext sau altul. Marii rrromâni de azi, cu Ordinul Republicii la chept, stăteau ascunşi “strategic” prin tufişurile de cinci stele ale prudenţei şi laşităţii noastre milenare. Ăştia întotdeauna au avut genialitatea de a sta cu fundul în două şi chiar trei luntri: au trăit haraşo-spasiba sub ruşi, astăzi o duc bine-mersi sub români şi americani. Totdeauna sub, niciodată pe. Dacă aud, astăzi, că vin chinezii, mîine dimineaţă vor ieşi in corpore la porţile oraşului cu magica formulă de salut: “Bine aţi venit, fraţilor, de mici copii ne-a plăcut orezul şi ceaiul verde!”. Primul poet galonat, titrat care a dat curs invitaţiei comitetului de conducere a fost Grigore Vieru, în şedinţa din 27 septembrie 1988. Actorul Vitalie Rusu şi regizorul Andrei Vartic au venit printre noi ceva mai tîrziu, la începutul anului 1989.

Alte detalii: pentru prima dată în republică problema alfabetului latin a fost abordată public-obsesiv la şedinţele Cenaclului “A. Mateevici”;

cenaclul a susţinut financiar, ca să dau doar cîteva nume, Mănăstirea Căpriana, Teatrul Poetic cu A. Vartic la timonă, “Glasul” – prima publicaţie cu caractere latine de după 1944 încoace, – la apariţia căruia au contribuit efectiv Ion Druţă (Druţă a “poroncit”, Leonida Lari a îndeplinit!), omul de afaceri Eugenia Duca, ziariştii Viorel Mihail, Vlad Pohilă, Val Butnaru, Constantin Olteanu, Vsevolod Cernei, Virgil Zagaevschi, Dinu Mihail şi pictorul Iurie Zava(dschi); poeţii letoni Maria şi Leons Briedis; Vica Melnic (fiica fostului rector USM Boris Melnic, soţia celebrului regizor sovietic lituanian Vitautas Jalakiavicius), primele numere ale “Glasul”-ui fiind tipărite la Villnius şi Riga;

istoria cenaclului ar putea fi oricînd scrisă, mai ales că absolut toate şedinţele au fost înregistrate de persoane abilitate de la Comitetul Securităţii de Stat (da, băi, nu te teme: КГБ). În fond, nici nu aveam ce ascunde.

Dar astăzi cuvintele mele de recunoştinţă se îndreaptă predilect către membrii de rînd ai Cenaclului “A. Mateevici”, care în fiecare duminică veneau la Chişinău practic din toate localităţile Moldovei. În perioadele lui de vîrf, şedinţele de la Teatrul de Vară, care au ţinut pînă în mai 1991, întruneau aproximativ 20-25 mii de oameni.

Nu punem punct aici. Consideraţi că am pus o virgulă, care este totuşi un punct înlăcrimat…

* Pauza de gîndire este, azi, propusă de cîntăreţul Tudor Gheorghe: „Muicăăă, sîntem cap de piatră, c-am votat doar cîini ce latră!”. Vedeţi, chibzuiţi, cîntăriţi, iubiţi simpatrioţi, ce facem şi spre care partid o cotim la alegerile din 30 noiembrie a. c. Numai că, luaţi seama, există aici un maaare pericol, de moarte: căzînd prea tare pe gînduri, s-ar putea să ne spargem… capul. Decît să umblăm apoi bocind cu tărtăcuţele sparte, oare n-ar fi mai ghini să nu gîndim defel ca întotdeauna?