Cine n-are Cioclea, să-şi cumpere imediat

Duios Glosatorul printre cărţi trecea

Istoria se face din evenimente.

Nu prin conjugarea verbului a fi la modul pasiv-somnolent, aşa cum ne învaţă, de pe vîrf de Păltiniş, Constantin Noica.

Noica a cultivat gogonele încă şi mai gogonate: cică, ruşii, sîrbii, polonezii, cehii nu prea au istorie. Da’ dincotro şi unde, stimabile coane Dinu? Păi, staţi aşa, căci tot domnia sa ne explică: prea mult se zbat „să facă”, „să acţioneze”… Dau din coate, bălăngănesc din picioare nemioriticii nenorociţi. Uite noi, românii „enigmatici şi cuminţi”, catastrofic de enigmatici şi cuminţi, nu ne zbatem să facem, dar fiindcă moţăim rumegînd de veacuri verbul „a fi” avem istorie, şi încă una majusculată, aflată pe raftul de sus al preţuirii europene şi americane!

La celălalt pol al dulceagului păşunism noician, Emil Cioran îl citează pe Dostoevski: “Popoarele cuminţi nu vor ajunge departe, vor sfîrşi negreşit în mediocritate”, pentru că ele “nu au energia, nu au marea încredere în sine, nu au sub ele cele trei balene mişcătoare pe care stau toate popoarele mari”. Popoarele mari, cu vocaţie istorică (de exemplu, ruşii şi anglo-americanii) se afirmă. Ele sînt polemice (polemos în limba greacă înseamnă război) chiar şi atunci cînd dau un elementar “Bună ziua!” Popoarele mici ca performanţă materială şi cultural-spirituală (alias şacalii junglelor umane) se descurcă, în principal din cauză că nu au gîndire globală, adică imperială.

În Caiete, III, Cioran îi creionează, fără a-l numi, un portret polemic lui Constantin Noica: “Şase ani de puşcărie nu l-au transformat lăuntric. S-ar spune că trecînd de la o închisoare la alta a făcut turism fără voie. Cum poate fi explicat acest fenomen? Să fie vorba de insensibilitate? De o psyche debilă, sau pur şi simplu de acea pasivitate – urmare a unei robii seculare? Cred că mai degrabă trebuie incriminat frivolul scepticism naţional, care refuză să aprofundeze, să interiorizeze situaţia. Simţi, şi pe urmă nu te mai gîndeşti la ce ai simţit. Asta a dat un popor de descurcăreţi, refractari la metafizică şi la mistică, incapabili de ataşament şi de resentiment. Cutare, ieşit din închisoare, strînge mîna fostului său temnicer, cînd se iveşte prilejul”.

Dar să coborîm, în sfîrşit, de pe ţuguiul Păltinişului şi să poposim pe gurguiul Chişinăului. Şi ce aflăm noi – poporul mult, harnic şi vesăl – aici şi acum? Păi, aflatărăm că Eugen Cioclea, colegul nostru de trafic prin această viaţă toujours parşiv de frumoasă, a comis, în anul 2014, o carte. Adică un eveniment. Acesta este criteriul de selecţie al istoriei.

Ei bine, ultima faptă literară a lui Eugen se numeşte Antologic, ediţie îngrijită exemplar de către moşierul de metafore şi idei Emilian Galaicu-Păun. Deşi din punct de vedere tematic volumul poartă, ca orice antologie, un caracter compozit, steaua de boltă, liantul cărţii îl constituie cuvîntul, purtătorul de mesaj sculptat în marmora hîrtiei cu luciditate şi conştiinţa responsabilităţii scrisului (Nu mai sîntem o generaţie de îngeri/cu aripioarele la spate, abia zburătăciţi,/cu singele în bernă, păşind peste înfrîngeri,/iconoclaşti sau prozeliţi. Nu mai sîntem un cîntec în surdină./Nu mai strivim cuvinte seci în dinţi./(…) Versant cu riduri, fruntea haşurată/de-un polinom hieratic de idei –/prefaţă ni-i la toate şi erată/În pirueta florilor de tei./Nu resemnaţi, nu sceptici!/O funcţie-n vigoare/va desemna continuu un joc secund mai pur,/dar deocamdată, fiindcă chiar roua/pe picioare/ne aminteşte lanţul de ieri/se joacă/dur).

Eugen Cioclea, care coboară din două culturi – română şi rusă –, gîndeşte textul poetic ca pe o vînătoare regală a intelectului şi ca pe un eveniment al limbajului. Ce laudă a scrisului! De la tremurul de “miel împorporat pe vale” al virgulei pînă la explozia aproape senzitivă şi declanşatoare de fecunde asociaţii a punctului: Admit că veşnicia/nu s-a născut la sat./Contrariul ar fi frumos să fie!/Eu ştiu că bunătatea de-acolo s-a luat/şi-această urmă-n noi/de omenie./(…) Anapoda, scîncind sentimental/şi preschimbînd mînia în ruşine,/eu ştiu că-n sat a mai rămas un cal,/căruia i-i tare-tare dor de mine./(…) Eu ştiu că-n cerul gurii de-o să bat/cu limba mea străpunsă de cîrceie,/tot voi găsi pe plai vreun predicat/şi o pădure – onomatopee./Eu ştiu că încă nu-i deloc tîrziu/să mor de sete, bleg, lîngă izvoare,/chiar dacă mă mai ţine, fistichiu,/oraşul strîns de mîini/şi de picioare.

Declarativism “abia tangibil”? Mă rog, se poate aplica, aici, şi această etichetă-tinichea, însă autorul, cinstit cu sine şi cu cititorii săi, ne-a prevenit din start: Poezia lui Eugen Cioclea/este o poezie declarativă./El vă face declaraţii de iubire din mers./El crede că dacă orişice lucru şi faptă poartă un nume,/lor trebuie să li se spună pe nume,/or poezia/nu e o stare de leşin/nu e un stres. Cu limba sa străpunsă de cîrceie el parcă vrea să ne spună: Cine nu găseşte iubirea, caută aur… Şi caute sănătos, nu-i scoatem ochii pentru asta. Fiecare cu fetişul şi bisericuţa lui. Unul din suporturile filosofice ale banului ar fi libertatea omului. A face un ban pe căi cinstite este o capacitate, o virtute chiar. Numai banul nemuncit nu este acceptat în contabilitatea Cerului. A nu avea nişte biştari în evazaţii tăi iţari e degradant, tot aşa cum degradantă este şi exclusivitatea banului în viaţa omului. Apropo, fiindcă a venit vorba, o întrebare de perspicacitate: -- Ce-i mai mic şi mai mic decît puţa de furnic? Bravo, aţi ghicit: – Salariul moldovenilor!

Aceste deplasări spre interiorizare, spre nelinişti şi semne de interogaţie îi conferă discursului poetic mai multă autenticitate, limpezire (pentru a scrie simplu trebuie să ai snagă, forţă şi o exemplară disponibilitate afectivă) şi chiar un statut de modernitate, care vine din tendinţa de a valorifica şi releva lucruri plasate dincolo de realitatea vizibilă.

Translaţie în timp sau Scurt moment de respiro. Prin 1980, pe lîngă ziarul „Tinerimea Moldovei” funcţiona cenaclul literar „Luceafărul”. Se punea în discuţie proză, poezie, eseistică şi critică literară; se lansau nume noi în literatură şi muzică (Iurie Sadovnic, Anatol Dumitraş, Silvia Grigore ş. a. aici au debutat). Se instituise o tradiţie: după ce ne strepezeam dinţii cu poezie jună, în finalul fiecărei şedinţe încropeam cîte un recital din poezia exemplară de pe toate meridianele lumii (Poe, Baudelaire, Blaga Dimitrova, Evtuşenko, Paul Valery, Kavafis etc.), ca să ne mai clătim gura de vorbe în răspăr. Ţin minte şi acum: Pavel Pelin citea constant din Mircea Dinescu (Sînt tînăr, doamnă, bună seara!), iar subsemnatul uneori sonoriza versuri de Eugen Cioclea, pe care îl cunoscuse prin ianuarie 1970 la o conferinţă generală a scriitorilor, unde a fost prezentat, entuziast şi elogios, de către Grigore Vieru. Poeziile lui Cioclea erau aduse de la Moscova de către cercetătorul şi criticul literar Andrei Ţurcanu (pe atunci Andrei, îmbrăcat în Cămaşa lui Nessos, îşi făcea doctoratul la eminescologul rus Iuriy Kojevnikov). Şi, ca să vezi minune, niciodată nu ne-a umflat kaghebeul ca să ne ducă în „Siberii de gheaţă”… Doar ştiţi cum e pe la noi: dai în unele patologii ambulante cu revolverul, iar ele a doua zi ţipă ca din gură de şarpe că ai tras nemilos cu tunul.

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris şi celui ce răspunde la numele de Gheorghe Erizeanu, care te-a suportfinanciarizat! Ca şi în volumul anterior din 2011, Ofsaid, poziţie de penalizare în sport şi nu numai, în Eugen Cioclea cel Antologic te simţi reconfortant ca într-un jilţ ergonomic de piele fină sau, în funcţie de om şi de stare sufletească, ca la un interogatoriu desfăşurat în scaunul dentistului. Doamne, ocroteşte-i pe români, popor paşnic şi nerîvnitor de pămînturi străine (inclusiv basarabene), de asemenea cazne!

Din cîte am priceput noi, pentru Eugen Cioclea scrisul este un mod de a exista; este o răfuială cu propria sa conştiinţă (vezi poezia (Avan)teză). Visătorii ne epuizează: toată viaţa luptă ca să scape de teamă. Dacă biblicul Iacob se verifică pe sine prin lupta cu Îngerul, un alter ego sui generis, Cioclea se confruntă constant cu “derbedeul” din sine: “Urlam. Pretutindeni. Eram fulminant”. Îl dă, pe acest derbedeu, cu capul de toţi pereţii existenţei sale chinuite: poate-poate va ajunge, prin autocunoaştere, la îmblînzirea scorpiei din el. Pilduitoare intenţia, dureroasă cazna, pentru că adevăratul infern este să te cunoşti pe tine însuţi. Dar fără asta nu se poate, nu poţi să evoluezi. Numai morţii şi idioţii nu evoluează: stau încremeniţi în timp şi se uită holbaţi la tine.

Acord final: în tot ce făcea, Eugen, eternul cerşetor de cafea (în general, Cioclea a avut o imensă zonă erogenă: banii!), era atît de convingător, încît putea sodomiza, prin cuvînt, pînă şi o gaură de şarpe. Putea face să latre chiar şi un căţel de usturoi? Indiscutabil!

Zice Eugen în poemul “Mai cred”: Viaţa-i cum o vezi şi o vrei. De bună seamă, noi sîntem gîndurile noastre. Cum gîndim, aşa trăim. Dacă, de exemplu, zici că te tragi din maimuţă, eşti orangutan, animal; dacă crezi că provii de la Dumnezeu, eşti om! El întotdeauna a pendulat între iubire şi scîrbă-revoltă; mereu a fost un pacient al stării de nelinişte, veşnic a avut ceva de lucru pînă şi-n Univers (“Rampa”) – şi chiar acolo, sus de tot, s-a dus acum un an, pe 8 octombrie.

Post-scriptum cu „î” din „i”: Un cuvînt aparte, de gratitudine şi aleasă preţuire, pentru eclatantul actor Andrei Sochircă, care pe 8 octombrie a susţinut, pe scena Uniunii teatrale, spectacolul Numitorul comun – un pilduitor omagiu alcătuit din cuvinte, muzică şi mişcări plastice adus celui care a fost, este şi va fi Eugen Cioclea. Andrei, dragă Andrei, eşti cel mai bun şi mai devotat dintre noi toţi. Din păcate. Din păcate pentru noi, care nu ştim să te preţuim la adevărata ta valoare de prestidigitator al cuvîntului inspirat, dinamitard.

D. M.