Motto: În Transnistria, pe plai,/Ară regele Mihai./ Mareşalu-n urma lui/Strînge roada cîmpului (Cîntec românesc din perioada 1941-1945).

Au trecut, ca nouri lungi pe şesuri, 71 de ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Ecoul lui şi-acum mai este viu. Vorba poetului: Cămaşe vechi, mai noi, amară amintire de la fiu.

O amintire vie a ultimului război mondial este (şi) regele Mihai I de România, care la 25 mai 2016 a împlinit 95 de ani de la naştere. Astăzi oameni ca dînsul, practic, nu mai există în lume. El a luat masa la Berlin cu Hitler (28 noiembrie 1941, cînd trupele fuhrer-ului se aflau la marginile Moscovei) şi a băut ceai cu Mussolini; el de două ori a devenit rege şi tot de două ori a pierdut tronul. Mihai I de Hohenzollern şi ţarul Bulgariei, Simeon, sînt ultimii conducători de state europene din epoca celui de Al Doilea Război Mondial care au mai rămas în viaţă.

Mihai I şi-a legat numele de actul istoric de la 23 august 1944, cînd a hotărît demiterea şi arestarea mareşalului Ion Antonescu, scoaterea României din războiul purtat împreună de Germania şi alăturarea ei la coaliţia Naţiunilor Unite. Pentru acţiunea sa curajoasă, regele avea să fie decorat de conducerea Uniunii Sovietice, în iulie 1946, şi de cea a SUA, în mai 1947.

La 19 iulie 1946, înmînîndu-i la Bucureşti Ordinul „Victoria”/Победа, cu care fusese distins de I. V. Stalin, mareşalul F. I. Tolbuhin a remarcat: „Această decorare este recunoaşterea aportului personal al Majestăţii Voastre în înţeleapta şi brusca întorsătură de la 23 august. Lucrul acesta nu-l va uita istoria. Această decorare este simbolul care subliniază eterna prietenie între popoarele noastre”.

În replică, tînărul rege a spus: “Sînt mîndru că armata mea, aducîndu-şi jertfa, a avut onoarea de a lupta alături de curajoasa Armată Roşie. În această înaltă recunoştere a serviciilor României văd o nouă dovadă a promisiunii de mai bună înţelegere şi de relaţii prieteneşti între poporul român şi cel al Uniunii Sovietice”.

Credem că orice român – indiferent dacă este monarhist sau republican – a încercat un sentiment de satisfacţie, văzînd numele regelui Mihai I pe placa din curtea Kremlinului cu deţinătorii Ordinului „Победа”. Străinii care l-au primit, în afară de fostul suveran al României, sînt: Dwight Eisenhower (SUA), Bernard Montgomery (Anglia), Iosip Broz Tito (Yugoslavia) şi mareşalul polon Michal Zymiersky. Această înaltă decoraţie – în URSS, au primit-o Stalin, Jukov, Vasilevskiy, Konev Malinovskiy, Timoşenko, Rokosovskiy şi alţi cîţiva mari comandanţi ai Armatei Roşii (în total, 17 personalităţi) – s-a acordat pentru merite excepţionale în victoria asupra inamicului în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

De altfel, în volumul “Кавалеры Ордена Победа” (Moscova, Ed. Logos, 2000) capitolul consacrat regelui Mihai menţionează: “Acesta a fost primul şi ultimul caz de acordare a celui mai înalt ordin sovietic, destinat marilor conducători militari, unui monarh străin, ale cărui ţară şi armată au dus război împotriva URSS, în calitate de aliate ale Germaniei”.

După cum vedem, părerile sînt împărţite. Împărţite sînt şi părerile în privinţa actului de la 23 august 1944. Majoritatea istoricilor români, politizaţi peste măsură, consideră că acesta nu era decît începutul... “răstrignirii României şi al holocaustului roşu. Tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat”.

Pe de altă parte, un publicist german, Siegfried Kogelfranz, scria că niciodată un singur eveniment – avea în vedere actul din 23. 08. ‘44 – nu a provocat într-un timp atît de scurt pierderi atît de mari de efective militare şi de teritorii ca acelea suferite de Germania în urma acţiunii regelui Mihai. Hitler însuşi, într-o discuţie cu conducătorul croat Ante Pavelic, la 18 septembrie 1944, a enumerat cele trei crize cu care Wermacht-ul fusese confruntat în vara anului 1944: a) prăbuşirea Grupului de armate „Centru” în Bielorusia, b) „trădarea României” şi c) „criza franceză” (debarcarea aliaţilor şi străpungerea de la Aranches).

Ca de obicei, adevărul se află, întotdeauna, undeva pe la mijloc. Cel mai bun specialist occidental în frontul germano-sovietic, profesorul John Erickson, a exprimat concis însemnătatea celor petrecute acum 72 de ani în România: “23 august 1944 s-a dovedit a fi una din zilele decisive ale întregului război”.

După 23 august 1944, regele a devenit foarte prudent, fiind preocupat să nu fie acuzat că a adresat telegrame de felicitare lui Hitler şi Mussolini, că l-a însoţit pe Antonescu pe frontul antisovietic, pînă la Sevastopol, în iulie-august 1942. Apropo de război... Urcat pentru a doua oară pe tronul României la 6 septembrie 1940, deci la vîrsta de numai 19 ani, Mihai I semna decretele ce i se pezentau fără a cere sau a i se oferi explicaţii, personalul Casei Regale fiind numit chiar de Ion Antonescu şi ţinut sub o strictă supraveghere. Ignorat de mareşal, regele nu simţea nevoia să se implice în problemele statului în fruntea căruia se afla.

Generalul Constantin Sănătescu, numit, în martie 1944, şeful Casei Militare a regelui, avea să relateze: “Constat că (regele) este străin de treburile statului, nu din vina sa, ci din vina mareşalului, care nu l-a pus la curent cu nimic”. Sănătescu a discutat cu regina-mamă Elena despre „necesitatea ca regele să se pregătească mai mult în vederea îndeplinirii sarcinii ce-i revine ca rege... Ar trebui să ia lecţii de dicţiune, pentru a vorbi cît mai clar, să se obişnuiască a ţine cuvîntări. Regelui îi plac vînătoarea, mecanica şi motoarele, dar asta e prea puţin pentru un rege”.

În ziua de 22 iunie 1941, regele Mihai a aflat de la BBC că România intrase în război alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice, şi s-a grăbit să-i trimită lui Antonescu o telegramă de felicitare, în care afirma că-i era „recunoscător” pentru această decizie. Practic, asupra unui singur punct Mihai I şi dictatorul Ion

Antonescu au căzut fără rezerve de acord: războiul din Est împotriva Uniunii Sovietice, Să ia, prin arme şi scut,/Moşia răpită astă vară (1940).

Zilele acestea, vorbind într-un cerc de prieteni despre un alt cîntec românesc celebru din perioada celui de Al Doilea Război Mondial – Uite-acuşi, uite-acuşi, o să phutem şi pe ruşi! -- Mihai Buburuz, om de afaceri din Moldova, ne-a mărturisit că, acum 18 ani, a avut ocazia de a se întreţine cu fostul rege Mihai al României.

- Aşadar, domnule Mihai Buburuz, unde şi în ce condiţii a avut loc acest eveniment?

- În vara lui 1998 mă aflam, împreună cu o delegaţie de 11 oameni din Moldova, în oraşul Caux din Elveţia. Principalul obiectiv cultural şi turistic din acest oraş îl constituie castelul construit în anul 1902. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a adăpostit soldaţi răniţi din diferite ţări. În 1946, castelul din Caux devine un centru al reconcilierii şi concordiei, aici stabilindu-se statul-major al Mişcării Internaţionale pentru Reînarmarea Morală (Moral Re-Armament – MRA). Pe parcursul anilor, MRA a luat multe decizii, care au jucat un rol important în instaurarea păcii după a doua conflagraţie mondială. De exemplu, aici au avut loc întîlniri bilaterale între reprezentanţii Franţei şi ai Germaniei, întîlniri care au culminat, în 1963, cu semnarea Tratatului de reconciliere între aceste două ţări.

- Care este principiul de activitate al Mişcării?

- El poate fi formulat în felul următor: Fiecare om poate schimba lumea în bine, cu condiţia ca omul să se schimbe din punct de vedere moral, să se înarmeze cu valorile păcii şi ale convieţuirii paşnice între popoare. Responsabilizarea societăţilor porneşte întotdeauna de la responsabilizarea omului din fiecare colţ al pămîntului, indiferent de naţionalitate, rasă şi confesiune.

- Dumneavoastră sînteţi membru al acestei Mişcări?

- Da, sînt membru MRA din anul 1996.

- Cine poate obţine această calitate?

- Orice om de pe pămînt care împărtăşeşte valorile păcii, dialogului şi reconcilierii între oameni, care pledează cu vorba şi cu fapta pentru dreptate socială în toată lumea. Calitatea de membru se dobîndeşte în baza unei cereri depuse pe numele consiliului director al MRA.

- Deci, în 1998 vă aflaţi în Caux, la o conferinţă de comunicări organizată de MRA. De unde şi pînă unde v-aţi întîlnit cu regele Mihai?

- Aflînd că la Centrul din Caux se găseşte o delegaţie din Republica Moldova, Mihai I, pe atunci stabilit în Elveţia, a dorit să se întîlnească cu noi. A venit împreună cu regina Anna, şi s-au aflat în mijlocul nostru timp de două zile. Desigur, am discutat despre multe lucruri. Bunăoară, ţin minte că l-am întrebat pe rege: “Este adevărat că aţi băut ceai cu Mussolini?”. A răspuns afirmativ, totodată precizînd că, spre deosebire de Hitler, care era, potrivit spuselor sale, un nebun, un scelerat, Mussolini era “un om de aur”. Regreta sincer sfîrşitul atît de tragic al acestuia.

- Dacă Hitler era “un nebun, un scelerat”, nu aţi întrebat de ce România s-a legat cu acesta şi la 22 iunie 1941 a atacat Uniunea Sovietică?

- Desigur că l-am întrebat. La urma urmei, proverbul zice: Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti. Mi-a răspuns că prin alianţa cu Germania, România dorea să-şi elibereze teritoriile strămoşeşti pierdute în vara anului 1940. Eu am intervenit: “Să elibereze teritoriile sau oamenii din aceste teritorii?”. “Nu, numai teritoriile strămoşeşti”. “Atunci ce a căutat România la Stalingrad, tot teritorii strămoşeşti a vrut să elibereze?”. Aici, îmi amintesc, regele parcă şi-a pierdut cumpătul şi a spus oarecum supărat: «Dar ce fel de întrebări mai sînt şi acestea pe care le pui mata?!». Mie, din contra, îmi părea că pun întrebări normale.

- Am văzut că, în viziunea regelui, Mussolini era un om de aur. Ce părere avea Mihai I despre Antonescu?

- Bineînţeles, am atins şi acest subiect. A spus că Antonescu era “un mic furher bolnav de cap”. Ne-am luat puţin la harţă pe tema identităţii noastre, majestatea sa susţinînd că noi, cei din Republica Moldova, sîntem români basarabeni şi că vorbim limba română. Eu susţineam că, fiind moldoveni de la 1359, nu putem fi români numai pentru faptul că timp de 22 de ani (perioada 1918-1940) am făcut parte din componenţa statului român. Tot aşa cum majestatea sa, avînd rădăcini germane, nu avea căderea de a se considera român sută la sută. Pe această notă… optimistă am trecut, pe urmă, la abordarea unor “teme” mai uşoare.

Am rămas cu impresia că Mihai I, trăind tot timpul sub influenţa mamei

sale, regina Elena, avea totuşi un caracter slab, indecis. Mai puneţi aici şi faptul că a avut un tată dictatorial şi destrăbălat, că a fost ignorat în treburile statului de către conducătorul Antonescu – şi cu asta e spus aproape totul. Cercetări savante din ultimul timp spun că un copil crescut în absenţa tatălui pierde noţiunile de Bine şi de Rău. De-o fi una, de-o phi (Y)alta, timpul le va pune pe toate la locul lor.

Dinu MIHAIL