Statul, ca proprietate particulară a unora votaţi din întîmplare

Autor: Mihai CONŢIU

Chiar dacă susţin actuala „guvernare de compromis”, nu pot să nu-i „contabilizez” coşurile (acneea) în scop preventiv, spre a nu se transforma în bube puroioase intratabile. Despre cele pe care le voi aborda, în continuare, am mai scris, într-o formă sau alta. Revin, totuşi, întrucît e vorba despre o meteahnă dăunătoare care pare să caracterizeze tipul de (re)prezentare al multor politicieni moldoveni, cărora alegătorul, conştient sau manipulat, i-au dat cuţitul în mînă ca să taie şi să le împartă moldovenilor cîte o bucată de mămăligă rece.

În Republica Moldova, pentru o însemnată categorie de politicieni, politica este singura „meserie” pentru care nu trebuie să aibă vreo calificare ori să dea vreun examen de admitere ca să aibă dreptul de a o practica. Plahotniuc l-a făcut deputat pe semianalfabetul Constantin Ţuţu doar pentru abilităţile lui de ucigaş profesionist, pe Silvia Radu, după ce fusese director la Union Fenosa, a făcut-o primar interimar al Chişinăului, iar mai apoi ministru al Sănătăţii şi exemplele pot continua la nesfîrşit. Acesta-i şi motivul pentru care ţara o duce rău! Din această pricină ne-am pomenit cu politicieni care au stat „în fruntea bucatelor” cum au făcut-o Marian Lupu, Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Vladimir Plahotniuc, Andrian Candu, Pavel Filip şi mulţi alţii. Acum, printre noii neo-politicieni „fără examen”, oricît de contrariaţi vor fi unii, îi găsim pe Andrei Năstase, Octavian Ţîcu, Maia Sandu şi încă vreo cîţiva.

Cînd Filat a îmbrîncit-o în fotoliul de ministru al Educaţiei pe Maia Sandu, noi am fost printre puţinii care au sprijinit-o. Am făcut-o din convingerea înşelătoare că o fi cules ceva revoluţionar din experienţa ei occidentală. Am apărat-o şi cînd a introdus fireasca supraveghere video a bacalaureatului, iar asta cu speranţa că ştie să demareze adevărata reformă a Învăţămîntului. Ne-am înşelat. Sandu nu avea nici un concept de reformă. A fost un ministru conjunctural, de imagine înşelătoare, diversionistă, cu fals parfum occidental. Atunci, noi am înţeles că Sandu este incapabilă de reforma unui Învăţămînt la care trebuie să aibă acces toţi şi să-l finalizeze doar cei care pot! Tot atunci, am înţeles că nici domnia sa nu dorea „să se reformeze pe ea însăşi”. Chiar dacă a priceput, poate, că avem mai multă experienţă în domeniu, a ignorat totul şi pe toţi. Este vorba despre un grobianism politic specific unei anumite categorii de politicieni, care cred că este „sub demnitatea lor” să reacţioneze sau chiar să ceară consilierea unor cunoscători care se pricep mai bine decît ei în anumite domenii pe care le gestionează politic, nu managerial.

Acum Maia Sandu este prim-ministru, dar nu mişcă un deget ca să anuleze un abuz grosolan şi mafiot al lui Vlad Filat prin care a vrut să ne deposedeze de marca înregistrată a ziarului. Ne referim la Hotărîrea de Guvern ilegală şi abuzivă, nr. 137 din 24.II.2010, neabrogată nici astăzi! Asta o face părtaşa acestui abuz pentru că era membră a acelui Guvern. Se teme cumva să-i conteste derapajele fostului ei şef? Falsul ei parfum occidental, în acest context, aduce aminte de „parfumul de Coloniţa” al lui Mihai Ghimpu! I s-a urcat şi ei la cap funcţia de premier de ca şi cum ar fi o „meserie” pentru care a început să se pregătească încă din copilăria sa din satul Risipeni al raionului Făleşti. Maia Sandu, aceste rînduri nu sînt un atac electoral la persoană, ci doar constatări lucide şi necesare!

Spre deosebire de Sandu, cu amicul Andrei Năstase mă cunosc personal. Ne cunoşteam! Acum este aşa de important cu „treburile ţării şi ale Primăriei” încît nu se poate „coborî atît de jos” (căci sus nu poţi coborî!) pînă într-acolo încît să se intereseze de logica şi autenticitatea criticilor pe care i le aducem. Despre auto-retrogradarea lui politică prin înscriere în cursa pentru recucerire fotoliului de primar al Chişinăului am scris, motiv pentru care nu voi insista, însă nu pot să nu-i observ „norii Puterii” de pe care crede că pluteşte deasupra tuturor ca un izbăvitor, ca un „chemat”, ca un „ales între aleşi” să salveze acest neam. Cavalerul luminii! Cunoscîndu-i bunele calităţi, mi se pare sănătos să scriu mai curînd despre beteşugurile lui care-l pot transforma într-un şontorog politic.

Andrei Năstase, ca şi Maia Sandu, crede că a ajuns pe merit „în proprietatea” unei funcţii, cea de ministru de Interne, dar care, totuşi, nu-i de nasul lui „expertizat”. Acum rînjeşte spre fotoliul de primar al Chişinăului cu gîndul la cel prezidenţial, după cel de-al doilea mandat al lui Igor Dodon. Competiţia în care s-a înscris, cîştigată rîndul trecut şi anulată de Plahotniuc, riscă să-l transforme într-un Sergiu Mocanu, un alt eşec politic al naşului său Ţopa.

Succesele şi eşecurile, în mod absolut obligatoriu, trebuie să le căutăm în noi, nu în alţii. De regulă, politicienii moldoveni îşi asumă meritul personal în performanţele lor. Cînd este vorba despre eşecuri, nu caută vina în ei, ci în „alegătorii neinformaţi sau nerecunoscători” pe care, deloc întîmplător, i-au mituit şi ei cu ceva, numai că le-au dat mai puţin decît adversarii lor cîştigători ori, pur şi simplu, nu i-a mai convins cu minciunile lor.

Ajunşi în prohabul Puterii, politicieni ca Sandu şi Năstase devin, fără să o ştie, nişte proşti solemni, care chiar se cred nişte „predestinaţi” să salveze ţara de dezastru. Este suficient să le ascultaţi discursurile lor populiste! Abia atunci ei au rupt orice legătură cu moldovenii cărora le-au promis cîte-n Lună şi stele. Devenind demnitari, devin automat şi inaccesibili pentru omul de rînd. Mulţi dintre ei, mai ales Sandu şi Năstase, înainte de a ajunge la Putere, au avut parte de „un lux rutier” confortabil. Avînd ceva experienţă occidentală, după ce au ajuns în jilţurile Puterii, era firesc să-i vedem circulînd, ca toţi oamenii pe care vor să-i guverneze, cu troleibuzul, autobuzul ori maxi-taxi. N-o fac pentru că se cred supraoameni, că sînt posesorii absoluţi ai unui adevăr doar de ei ştiut şi că nimeni nu are dreptul să-i contrazică, dar şi pentru că „prostimea” trebuie să vadă ce-i separă de ea pe ei, „aleşii fără examen de admitere în politică”!

Un alt paradox care îi defineşte este acela că aceşti doi politicieni afirmă, ori de cîte ori vine vorba, că sînt partizanii unei prese libere în chip de cîine de pază împotriva tuturor derapajelor care-i tentează. Este o minciună sfruntată! Dacă ar crede în ceea ce afirmă, asta ar însemna să-i citească, să-i asculte, să le respecte observaţiile făcute pertinent de către jurnaliştii critici ori, amiabil, să-i contacteze şi să le aducă propriile probe care pot demonstra că anumite comentarii sînt afectate de subiectivism. Nu, ei nu ascultă pe nimeni în afara celor care care-i laudă cu indecenţă! Năstase nu-şi face griji pentru că are propriul lui post de televiziune, singurul care, crede el, „este obiectiv”. Sigur că e dificil să faci faţă unor pretinşi jurnalişti diversionişti, plătiţi ca să-i provoace cu neruşinare şi agresivitate! Sigur că nu-i cu putinţă să admiţi că jurnaliştii de la holdingul controlat încă de Plahotniuc sînt obiectivi şi ne-provocatori! Cu toate acestea, politicieni fiind şi, deci, responsabili în faţa contribuabililor care le plătesc salarii bune şi îndemnizaţii, Năstase şi Sandu sînt obligaţi să reacţioneze cu calm ori, pur şi simplu, cu eleganţă, să refuze să răspundă la unele întrebări după ce explică logic de ce le consideră provocatoare.

Pentru astfel de oameni, Statul devine o proprietate particulară a lor cu care cred că pot face ce doresc. Am văzut cum arată Statul în chip de proprietate personală sau de partid a lui Snegur, Lucinschi, Voronin, efemerul Filat ori Plahotniuc. Acum asistăm la modificarea „sistemului de proprietate asupra Statului” spre care năzuiesc Sandu şi Năstase. Rămîne de văzut cînd Preşedintele Igor Dodon va reuşi să „naţionalizeze” Statul Republica Moldova şi să-l redea moldovenilor, chiar şi în actuala coaliţie de guvernare!

P.S. Există un adevărcare-i caracterizează pe Năstase şi Sandu şi pe care nu-l vor admite niciodată din cauză că nu sînt conştienţi de existenţa lui – ambii sînt exponenţii perfecţii ai „neo-tovarăşilor post sovietici”. Ei se cred liberi, democraţi, ancoraţi în valori occidentale, numai că „bazinul în care se scaldă” i-a conservat, chiar dacă sub alte măşti, în deprinderi şi instincte coruptibile locale, în care moralitatea e o abstracţie, iar meschinăria, trufia, invidia şi instinctul de răzbunare le sînt arme „justificabile” de supravieţuire a ceea ce ei cred că sînt, în realitate, doar în propria lor imaginaţie!