Despre dragostea adevărată putem învăța de la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, pomenit astăzi de Biserica Ortodoxă, cel care a apărat adevărurile de credinţă şi a combătut învăţăturile greşite.

Creștinii ortodocși îl pomenesc pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul, teolog, scriitor și mistic ortodox. El a fost supranumit ”Mărturisitorul” pentru perseverarea lui în mărturisirea și apă­rarea adevărului credinței ortodoxe. Toto în această zi se face pomenirea Sfîntului Maxim Grecul. Peste 26 de mii de cetățeni moldoveni își sărbătoresc astăzi ziua numelui.

El s-a născut în jurul anului 580, într-o familie aristocratică, care s-a îngrijit să-i dea o educație aleasă. Datorita culturii sale deosebite, ajunge secretar prim al împăratului Heraclie. După o activitate relativ scurtă, în anul 614, părăsește preocupările și onorurile lumești și îmbrățișează viața monahala la mănăstirea Chrysopolis — Scutari, de pe cealaltă parte a Bosforului, ajungînd să dețină funcția de stareț al acestui așezămînt monahal. În anul 626, în timpul invaziei persane, se refugiază în Africa. În timpul șederii la Cartagina, în 645, a avut loc o controversă hristologică între el și Pyrrhus, ex-patriarhul Constantinopolului, în prezența guvernatorului imperial Grigorie și a mai mulți episcopi. Maxim a obținut o victorie clară împotriva lui Pyrrhus și a susținătorilor acestuia care promovau erezia monotelită, ideologie susținută la curtea bizantină și de teologii acesteia.

Sfîntul Maxim a fost un teolog desăvîrșit. El a fost influențat de Sfinții Gri­gorie de Nazianz și Dionisie Areopagitul. Opera pe care el a creat-o poate fi numită pe bună dreptate "sistem" teologic, datorita coezi­unii, structurii și modului în care a fost concepută. El a abordat aproape toate aspectele teologiei: exegeza biblică, dog­matica, ascetica, mistica, liturgica și poezia.

1. Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decît cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pămîntești.

2. Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelunga răbdare; iar pe acestea le naște înfrînarea cea atot-cuprinzătoare; înfrînarea la rîndul ei, e născută de frica lui Dumnezeu, în sfîrșit frica de credința în Domnul.

3. Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrînează de la patimi; cel ce se înfrînează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pămîntești; în sfîrșit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.

4. Cel ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decît toate cele făcute de El și stăruiește pe lîngă ea neîncetat cu mare dor.

5. Dacă toate cele ce sînt, prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu au fost făcute, și dacă Dumnezeu este mai bun decît cele ce au fost făcute de El, cel ce părăsește pe Dumnezeu, care e neasemănat mai bun, și se ocupa cu cele mai rele, se arata pe sine prețuind mai mult cele făcute de Dumnezeu decît pe Dumnezeu.

6. Cel ce are mintea pironita în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin.

7. Dacă sufletul e mai bun decît trupul și dacă Dumnezeu, care a făcut lumea, e neasemănat mai bun decît lumea, cel ce cinstește trupul mai mult decît sufletul și lumea zidită de Dumnezeu mai mult decît pe Dumnezeu nu se deosebește intru nimic de închinătorii la idoli.

8. Cel ce și-a desfăcut mintea de iubirea și de preocuparea stăruitoare de Dumnezeu și o are legată de ceva din cele ce cad sub simțuri, acela cinstește trupul mai mult decît sufletul și cele făcute de Dumnezeu mai mult decît pe Dumnezeu, care le-a făcut.

9. Dacă viața minții este lumina cunoștinței, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decît dragostea dumnezeiască.

10. Cînd mintea pornește în focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea nemărginită, părăsește simțirea față de toate cele făcute de Dumnezeu, precum și ochiul sensibil nu mai simte stelele, cînd răsare soarele.

Sursa: sputnik.md