Dimineţile unui scriitor, unui scîrţa-pîrţa pe hîrtie

Autor: Dinu MIHAIL

Motto: Tot ce spunemşi scriem noi sînt o bîiguialăi în faţa lui Dumnezeu (Marin SORESCU).

Astăzi e 11 iulie, o zi cu obraji de miere blondă, cu soare muuult, care parcă se topeşte pe asfaltul străzilor. Început de săptămînă… De cînd mă ştiu, săptămîna la moldoveni, popor român harnic, paşnic şi nerîvnitor de bunuri străine, începe cu o veste proastă: lunea e zi de muncă!

Ceasul meu biologic mă deşteaptă, conştiincios, pe la ora 5. De cum mă trezesc, în fiecare dimineaţă dau cu ochii de fotografia nepotului meu Storm şi facem, civilizat, niţică conversaţie: “Cum o mai duci tu, măi frumosule, măi pishorcosule, măi vikingule acolo, în Norvegia ta boreală?”

Apoi “m-am sculat, m-am spălat, la icoane m-am închinat” şi bag pe şoseaua gîtului următoarea reţetă preluată de la un nenorocit pătat de cerneală pre nume Kurt Vonnegut: 1-2 linguri ulei de susan (sau: de sîmburi de struguri, de măsline, de nuci etc.), după care mestec încet, pe si-la-be, o lingură de stafide şi un pumn de nuci din pomul de la poarta casei părinteşti.

Operaţia asta gastronomică se face, zice autoritar Kurt, pe stomacul gol. Abia peste vreo oră pun “la ghiozdan” haleu din cel obişnuit: pîine, untişor, o aşchiuţă de jambon sau mămăligă cu dulceaţă (care, cică, face puţa maladeaţă).

Apoi ies (yes!) la balcon, unde mă aşteaptă, ascultătoare şi serviabilă ca întotdeauna, bicicleta medicală. Pedalez spărgîndu-mă în draci ca Lorena Bogza de la emisiunea PRO TV Chişinău „Nu-i dai de fund”, cum a rebotezat-o Viorel Mihail.

Iau telefonul mobil de pe pervazul geamului şi accesez numărul Zinei Bîlici-Guriţanu, febleţea mea din şcoala medie de la Proscureni-Rîşcani:

- Bună dimineaţa, boţul meu de aur cu ochi, eu am pornit înspre tine!

- Cum, cu ce ai pornit?

- Cu bicicleta, dînd avan din pedale, mai ceva ca la împins vagoane...

- Şi pe unde eşti acum?

- Dacă nu pe la Orhei, apoi pe la Peresecina sînt (cer mii de scuze: sînt) precis...

Prăpădindu-se sonor-arborescent de rîs, profesoara eminentă Zinaida Vasilievna, de biologie şi geografie făcută la Tiraspol în Antichitatea Sovietică, îmi spune:

- Hai, vino odată şi odată, că de cîte ori te-ai pornit tot aşa, niciodată, negodeaiule, n-ai mai ajuns pînă la mine!

Descalec de pe bicicletă, mă şterg pe frunte „de sudoare şi mit” (Gr.Vieru), mă bărbieresc, mă fac fresh şi shoking, ca să arăt ca deutsche soldaten-ul ideal, gata de încleştarea cu zăpezile paralizant de reci ale foii de hîrtie.

Iar încleştarea este, de astă dată, pe viaţă şi pe moarte, căci m-a împins Avizuha să-i povestesc lui Eugen Lungu despre Întîlnirea mea cu sturlubaticul Evgheni Evtuşenko. Aşadar şi aşa deci, trebuie să scriu bine, la nevoie chiar să distrug Materia, ca să-i placă lui Eugen şi să răspundă, cît de cît, înaltelor sale exigenţe estetice. Căci poate nu ştiaţi sau poate nu vreţi – ceea ce deja e grav de tot! – să recunoaşteţi: My Eugene (se pronunţă: mai yugin), cum îl dezmierd eu pe EL, este, la ora actuală, cel mai bun critic român “De la Nistru pîn’ la Tisa”! Că nu degeaba recent, într-un articol elipsoidal şi suav-anapoda, am propus să i se deie titlul de academician sau, cel puţin, Premiul Naţional al Republicii Moldova pe leatul 2016.

... Şi am însăilat rîndurile ce urmează aproape tot aşa cum Zaharia Stancu (bine, respectăm proporţiile!) a scris fabulosul său roman “Şatra”. Adică cu... pinteni: Alimut mi-a povestit întîmplările, Kera (în cazul meu: Eugen) a stăruit să scriu.

Început de octombrie 1974. Împreună cu Boris Todirel, angajat al ziarului “Leninistul” din Edineţ, merg îndrăzneţ, isteţ şi nant (mai ales nant!) la stadionul raional, unde echipa “Urojai” din această localitate de la nordul Moldovei urma să joace în compania selecţionatei de veterani ai fotbalului din Uniunea Sovietică. Orice s-ar spune, era un eveniment. Ş-apoi „veterani” e puţin spus, dureros şi nedrept de puţin. Stele, vedete, dom’le, legende vii ale fotbalului ca Alexei Homici (portar), Albert Şesterniov (apărător), Galimzean Husainov (mijlocaş) şi, în sfîrşit, vîrful de atac Eduard Strel’ţov, idol al unor întregi generaţii de împătimiţi ai jocului cu balonul rotund. În satul meu de baştină, Costeşti pe Prut, toată puştimea de la 7 la 70 de ani credea, pe bune, că Стрельцов are смертельный удар!.

Stadionul era arhiplin. Făcînd de mai multe ori ochii roată, la un moment dat Boris îmi zice într-o… ureche: “Am impresia că acolo, în partea stîngă a tribunei, printre suporteri se află şi poetul Evgheni Evtuşenko”. Punct ochit, punct lovit: într-adevăr, era Evtuşenko, în carne şi oase. „Hai să ne croim pîrtie încolo, ca să-i solicităm vreun autograf”, propune Boris. „Bună idee, dar cum? Pe un petic de hîrtie? Parcă nu e chiar frumos…”. Atunci îmi amintesc abrupt şi-i spun lui Todirel, aproape fericit ca un copil: „Nu ştiu prin ce minune am în cameră, la cămin, o carte de Evtuşenko. Trag un galop de sănătate s-o aduc”.

Poezia lui Evtuşenko o ştiam cît de cît. El, Andrei Voznesenski, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava şi Robert Rojdestvenski erau pe atunci tribuni ai cuvîntului care cu versurile lor ridicau în picioare stadioane întregi. Evtuşenko avea să scrie mai tîrziu: „Întotdeauna, în Rusia, una dintre funcţiile cele mai importante ale poetului a fost aceea de apărător al poporului. Dar acum se consideră că această formulă îl înjoseşte pe poet. Nu e suficient să fii doar poet? Ei bine, nu e suficient! Dacă vrei să fii un poet mic, da, e suficient. Dar, în cazul acesta, nu te mai plînge că nimeni nu te citeşte. Pentru că pe oameni nu-i interesează cei care nu se interesează de oameni”.

Deci, ne apropiem transpiraţi cu cartea în mîini de Evtuşenko, ne prezentăm civilizat şi îi cerem, cu voce tremurată, un autograf. Широкаярусскаядуша i-a placheta de versuri, o întoarce pe-o parte şi pe alta, şi întreabă: Ивычитаетеменявтакойглухомани?И еще в оригинале?! Да разрешите, хлопцы, прямо здесь вас обнять!

Apoi ne invită să luăm loc alături, să urmărim împreună meciul. Aflăm că îi place mult sportul, că este prieten la cataramă cu fotbaliştii din selecţionata de veterani. Anume la insistenţele lor a făcut şi el drumul pînă la Edineţ. Ca să mai vadă lumea, ca să-şi ia un moment de respiro după călătoria prin America şi, de ce nu?, să-şi clătească gura de vorbe rele cu un pahar de vin moldovenesc… “Apropo de vin”, se întoarce înspre mine eclatantul poet. „Am observat aici, pe malul unui ochi de apă, un mic restaurant cochet, la care se ajunge pe un podeţ de lemn. Cunoşti o asemenea instituţie de interes bahico-gastronomic?”. „Desigur, am reuşit s-o cunosc, e cea mai importantă instituţie din raion”. „Ce-ar fi să ne întîlnim astăzi, la ora şapte, acolo?”.

… Şi ne-am întîlnit. Să-mi sară cloşca-n cap dacă spun minciuni, mai ales că am şi o dovadă irefutabilă: poza făcută cu ocazia… prilejului. Şi am tot vorbit… Inclusiv pe silabe. Nu chiar muuult: pînă pe la ora cinci dimineaţă…Nu mai ţin bine minte ce am discutat, pentru că Evgheni Evtuşenko a avut inspiraţia – genială ca întotdeauna – să gîtuim, chiar din start, cîteva sticloanţe de trăscău. Asta m-a retezat. Tînăr ca frăguţa şi nedeprins cu vodca, repede m-am deconectat de la realitate: Пою и пью, не думая о смерти,/раскинув руки, падаю в траву,/и если я умру на белом свете,/то я умру от счастья, что живу.

Ştiu că îi repetam, ca un refren, că vreau să merg la Moscova, ca să mă fac regizor. De film, unul dintre marile mituri ale secolului XX. Pe atunci cunoşteam pînă şi ce număr la pantofi poartă toţi marii regizori ai lumii. Acum, vorba aceluiaşi Marin Sorescu, nu sînt decît fantoma celui care-am fost. Dar nu mă dau bătutului ca pisica rutului. Pentru că de ce? Pentru că am o genetică bună, fiindcă fac sport cum am făcut întotdeauna (fotbal, volei, tenis de masă şi... munte, cît mai multe escaladări pe Muntele vrăjit din Defileul de chilimbar de la subsuoara piciorului stîng), fincă am o viaţă intelectuală normală, o să trăiesc cel puţin vreo 95 de ani, ca şi bunica mea pe linie paternă, Artina Ghineţ-Mihail.

Aşa că voi, literaţii şi publiciştii născuţi de pe la 1950 încoace, staţi liniştiţi: scrieţi, certaţi-vă, scuipaţi-vă între voi, adunaţi titluri academice, aburcaţi cu succes everestul Premiului Nobel, abonaţi-vă la eternitate, căci o să aibă cine vă purta de grijă cînd o să ajungeţi în stare de degenerescenţă fizică. Adică, eu o să vă îngrop pe toţi! Am în vedere că o să fac praznice de nouă şi de patruzeci de zile, la care o să turui dulce despre fiecare! În asemenea cazuri, nu contează adevărul; important e să se vorbească frumos, cu simţiciune. Aşa e de cînd lumea şi pămîntul. Şi e bine că e aşa!

Am reţinut, din spusele lui Evtuşenko, că intenţia mea e o prostie vecină cu ţicneala. Pentru că la meseria de regizor se cere, în primul rînd, să ai stofă de tiran. Pentru că filmul reuneşte mulţi nebuni, cu actori trufaşi, veşnic înfipţi în ţîfnă. Cu cît e mai mic ca talent, cu atît ţîfna e mai mare. E o industrie întreagă, în care depinzi şi eşti responsabil pînă şi de un şofer muieratic, pînă şi de un operator de lumini alcoolic. Ca să creeze o lume, numai un dictator cu nervi de oţel inoxidabil poate ţine în mîini o asemenea foşgăială de patimi şi ogrolii nemăsurate.

În ultimii vreo cinci ani românii au tradus mult din Evtuşenko. L-au invitat şi pe la nişte sindrofii/clăci literare organizate la staţiunea Neptun, unde l-au strivit, la propriu şi la figurat, sub greutatea unor saci de epitete eclatante şi a unor premii de prestigiu. Bravo lor! Ai noştri, moldovenii, de cînd le-au spus americanii că ruşii mănîncă oameni, nu se mai apleacă (mă refer, în primul rînd, la traducători) asupra operei lui Evgheni Evtuşenko. Căci noi cam aşa sîntem: ne asemănăm cu plevuşca de la coada bălţii – intră în panică dacă o aripă de cocostîrc trece peste ape… Noi sîntem, în definitiv, nişte flotanţi, nişte captivi ai extremelor. Bunăoară, vedem totul numai în alb ori numai în negru. Calea de mijloc, cea a nuanţelor raţionale, ne scapă. Sau, şi mai rău, nu o cunoaştem.

Oricît ar părea de paradoxal, avem noroc de exemplul bibliotecilor. Biblioteca, orice bibliotecă, este (ca şi muzeul; ca şi cimitirul, de altfel, ţara noastră de sub pămînt) o patrie extra-etnică şi transconfesională. O republică a patimilor domolite, a baricadelor politice şi religioase dărîmate pentru totdeauna. Aici, departe de lumea dezlănţuită a găinăriilor politice (Fiţi atenţi: cînd vă plimbaţi,/Nu călcaţi pe... deputaţi!), Cehov se întreţine amical cu Homer, Socrate cu Platon (-- Măi Platon, ai palton? – Nici crivat, bade Socrat!), Cantemir cu Leibniz, Dostoevski cu Stere, Hemingway cu sîrbul Milorad Pavic, Elias Canetti cu Omar Khayam, Sadoveanu cu Turghenev, Thomas Mann cu Balzac, Druţă cu Tolstoi, Paul Goma cu Liiceanu, Strîmbeanu cu Al. Vakulovski, Hesse cu Schlink (are un roman-trăsnet, dar trăznet: Cititorul), Slavik Vasilcov (alias Traianus) cu Doina Uricariu şi cu toată lumea ş. a. m. d. Ce ţară liniştită, ce oameni cumsecade! Eh, dacă toată lumea ar fi ca o bibliotecă, altă făină s-ar măcina la moara vieţii şi a geopoliticii… Căci geopolitica euro-ruso-americano-chineză e pîntecărie mare,/Cînd te-apucă, capăt n-are.

Acord final în stil emilcioranian: Cum să învingem accesele de furie, nevoia de a izbucni, de a lua la palme Universul? Ar trebui, probabil, să facem pe dată măcar o scurtă plimbare într-o bibliotecă.