Roubini: Marele risc geopolitic este ascensiunea Chinei, nu prăbuşirea Ucrainei

Dacă este ca ordinea mondială să fie aruncată în aer, explozia nu se va produce în Orientul Mijlociu şi nici în disputa din Ucraina, care pregăteşte un al doilea Război Rece. Adevăratul risc major este în Asia, arată Nouriel Roubini, într-un articol publicat de Project Syndicate sub titlul ”Global ground zero in Asia”.

Cel mai mare risc geopolitic al vremurilor noastre nu este un conflict între Israel şi Iran din cauza proliferării nucleare. Nici riscul unei dezordini cronice în arcul de instabilitate care se întinde din Maghreb pînă în Hindu Kush. Nu e vorba nici măcar de riscul unui al doilea Război Rece între Rusia şi Vest pentru Ucraina.

Toate acestea sunt riscuri grave, desigur; dar niciunul nu este atît de grav precum provocarea susţinerii caracterului paşnic al ridicării Chinei. De aceea este îngrijorător să-i auzi pe oficialii japonezi şi chinezi sau pe analişti comparînd relaţia bilaterală cu cea dintre Marea Britanie şi Germania în preajma Primului Război Mondial.

Disputele dintre China şi mai mulţi dintre vecinii săi pentru insule şi alte revendicări maritime (începînd cu conflictul cu Japonia) sunt doar vîrful aisbergului. Pe măsură ce China devine o putere economică tot mai mare, ea va ajunge să fie dependentă de rutele maritime pentru importurile de energie, alte importuri, precum şi exporturi. Aceasta implică necesitatea de a dezvolta o forţă navală care să asigure că economia Chinei nu va fi strangulată de o blocadă maritimă.

Dar ceea ce China consideră că este un imperativ defensiv poate fi perceput drept ceva agresiv şi expansionist de către vecinii ei şi de către SUA. Şi ceea ce pare a fi un imperativ defensiv pentru Statele Unite şi aliaţii lor asiatici – crearea unei capacităţi militare în regiune pentru a gestiona avansul Chinei – poate fi perceput de China drept o încercare agresivă de a o îndigui.

Din punct de vedere istoric, cînd o nouă putere se ridică şi înfruntă o putere existentă, rezultă un conflict militar. Inabilitatea de adaptare la ridicarea Germaniei a dus la două războaie mondiale în secolul XX; confruntarea dintre Japonia şi altă putere de la Oceanul Pacific – Statele Unite – a adus al Doilea Război Mondial în Asia.

Desigur, nu există legi imuabile ale istoriei: China şi interlocutorii ei nu sunt predestinaţi să repete trecutul. Comerţul, investiţiile şi diplomaţia pot disipa tensiunile. Dar oare o vor face?

Marile puteri europene au obosit în cele din urmă să se măcelărească una pe alta. În faţa ameninţării comune reprezentate de blocul sovietic şi a îndemnurilor americane, ţările europene au creat instituţii care să promoveze pacea şi cooperarea, ajungînd la o uniune economică şi monetară, acum la o uniune bancară şi poate în viitor la o uniune fiscală şi politică.

Însă nici o asemenea instituţie nu există în Asia, acolo unde revendicările perene între China, Japonia, Coreea, India şi alte ţări rămîn nişte răni deschise. Chiar doi dintre aliaţii importanţi ai Americii – Japonia şi Coreea de Sud – sunt implicaţi într-o dispută aprigă privind femeile coreene obligate să lucreze în bordelurile armatei japoneze înainte şi după Al Doilea Război Mondial, în ciuda faptului că Japonia şi-a cerut oficial scuze, în urmă cu 20 de ani.

De ce aceste tensiuni între marile puteri asiatice devin mai grave şi de ce acum?

În primul rînd, puterile asiatice au început recent să aleagă sau urmează să aleagă lideri care sunt mai naţionalişti decît predecesorii lor. Premierul nipon Shinzo Abe, preşedintele chinez Xi Jinping, preşedintele Sud-coreean Park Geun-hye şi Narendra Modi, care poate fi următorul premier al Indiei, intră cu toţii în această categorie.

În al doilea rînd, toţi aceşti lideri înfruntă acum provocările majore determinate de necesitatea reformelor structurale, pentru a menţine la un nivel satisfăcător ratele de creştere, în faţa forţelor economice globale care modifică vechile modele. În China, Japonia, India, Coreea şi Indonezia sunt necesare diverse tipuri de reforme structurale. Dacă liderii din una sau mai multe dintre aceste ţări eşuează în plan economic, ei s-ar putea simţi constrînşi la nivel politic să arunce vina pe ”inamicii” străini.

În al treilea rînd, aliaţii SUA din Asia (şi de aiurea) se întreabă dacă recentul ”pivot” strategic al Americii în Asia este credibil. Dat fiind răspunsul slab al SUA la crizele din Siria, Ucraina şi alte zone geopolitice fierbinţi, umbrela de securitate americană în Asia pare tot mai cîrpocită. China încearcă acum credibilitatea garanţiilor SUA, introducînd în calcul posibilitatea ca prietenii şi aliaţii Americii –începînd cu Japonia – să îşi ia în propriile mîini politica de securitate.

În cele din urmă, spre deosebire de Europa, unde Germania şi-a acceptat vinovăţia pentru ororile celui de Al Doilea Război Mondial şi astfel, după eforturi de decenii, s-a ajuns astăzi la Uniunea Europeană, între ţările asiatice nu există un asemenea acord istoric. Prin urmare, sentimentele şovine au fost inculcate generaţiilor care sunt tot mai îndepărtate de experienţa războaielor trecute, în timp ce instituţiile capabile să întărească cooperarea politică şi economică rămîn în stadiu incipient.

Aceasta e o combinaţie letală de factori, care riscă să conducă la un conflict militar într-o regiune-cheie pentru economia globală. Cum oare ar putea China să-şi creeze capabilităţile militare legitime pe care le merită şi de care are nevoie o mare putere fără să-şi îngrijoreze vecinii şi SUA, cu scopul de a acapara teritorii disputate şi aspirînd la hegemonia strategică în Asia. Şi cum ar putea alte puteri asiatice să aibă încredere că SUA vor sprijini preocupările lor legitime privind securitatea şi nu le vor abandona, pentru a se ”finlandiza” sub dominaţia chineză?

Va fi nevoie de o uriaşă înţelepciune din partea liderilor regiunii şi a SUA pentru a găsi soluţii diplomatice la multitudinea de tensiuni geopolitice şi economice din Asia. În lipsa sprijinului unor instituţii regionale nu prea există condiţii care să asigure că dorinţa de pace şi prosperitate va prevala în faţa condiţiilor şi impulsurilor ce tind să conducă la conflict şi război. (După Cotidianul.ro)