Politica europeană de securitate şi apărare

Uniunea Europeană a fost deseori criticată pentru decalajul dintre obiectivele sale asumate şi punerea efectivă în aplicare a acestora. Cel mai elocvent exemplu în acest sens a fost impasul în care s-a aflat, pentru o bună perioadă de timp, UE în contextul crizei economice mondiale începută în 2008, ale căror efecte s-au întins pe parcursul ultimilor ani. Însă, dincolo de tensiuni şi negocieri, s-a detaşat fără drept de apel dîrzenia demonstrată în susţinerea monedei unice europene şi angajamentul în protejarea statutului de membru al UE pentru fiecare stat comunitar, care s-a confruntat cu probleme financiare sau care chiar a simţit spaima falimentului naţional.

Exemplele ar putea continua, însă acestea nu-şi au locul în cazul unui domeniu strategic, de interes şi de actualitate totodată – politica europeană de securitate şi apărare. Aici, consensul comunitar este unul intangibil, căci este vorba despre apărarea graniţelor europene şi despre susţinerea, în teatrele de operaţiuni, a acţiunilor care vizează limitarea acţiunilor care pun în pericol securitatea regională sau cea internaţională.

Ca parte a Politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene, Politica de securitate şi apărare comună cuprinde operaţiunile militare şi misiunile civile ale Uniunii. Din 2012, Parlamentul European şi Parlamentele naţionale ale statelor membre au organizat conferinţe interparlamentare bianuale pentru a dezbate chestiuni legate de politica externă şi de securitate comună.

Repere ale acestei dimensiuni a realităţii europene sînt misiunile militare şi civile din regiunea Caucazului de Sud, Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, cooperarea cu structurile multilaterale non-UE în materie de securitate şi apărare, îndeosebi cu NATO, pentru combaterea terorismului internaţional, a pirateriei, a crimei organizate şi a traficului.

Este suficient să menţionăm cîteva dintre misiunile civile şi militare ale UE: în Georgia – EUMM, din 2008, în Bosnia şi Herţegovina – EUFOR ALTHEA din 2004, în Kosovo – EULEX, din 2008, sau chiar de mai departe: Teritoriile Palestiniene - EUPOL COPPS si EUBAM RAFAH, din 2006, în Afganistan – EUPOL, din 2007, în Somalia – EUTM, din 2010, în Republica Centrafricană - EUFOR RCA, din 2014, pentru a avea o imagine obiectivă asupra capacităţii de reacţie şi dorinţa de implicare a forului european în stabilizarea unor zone de interes strategic pentru Bruxelles.

Şi acestea sînt doar cîteva din zecile de misiuni civile sau militare derulate de către statele membre ale UE, care au ştiut, în momente de tensiune regională sau chiar cu potenţial destabilizator, să se mobilizeze şi să asigure un flux consistent de capabilităţi militare sau de securitate către regiuni aflate în dificultate.

Volatilitatea regională actuală, în care sîntem prinşi şi noi, impune preocupare şi cunoaştere a tot ceea ce înseamnă capacitatea reală a celor însărcinaţi cu protejarea graniţelor ţării, respectiv a regiunii, prin dialog şi cooperare cu statele vecine, de a asigura pacea în zonă.

Agenda actuală a securităţii militare din regiunea Mării Negre conţine probleme extrem de sensibile deoarece, dacă mai e nevoie să accentuăm, în această arie geografică se intersectează interese militare şi geopolitice divergente ale puterilor internaţionale.

Prin prisma intereselor proprii de securitate, Uniunea Europeană este prezentă aici, lînga noi, şi dă dovadă de preocupare constantă pentru menţinerea unui climat de securitate în zonă. Astfel, şi din perspectivă militară, Bruxelles-ul are capacitatea şi interesul să-şi respecte angajamentele faţă de fiecare dintre membrii săi, un argument în plus pentru noi, ca stat, să ne numărăm printre beneficiarii politicii europene de securitate şi apărare.

Moldova Suverană