Starea deplorabilă în care s-a pomenit sistemul de învățămînt de cercetare din RM are la bază mai multe aspecte. În primul rînd  vom menționa imperfecțiunile actelor legislative care au fost adoptate după 1992. De exemplu, în art. 48 al.(4) din Legea Învățămîntului nr. 547 din 21.07.1995 nu se specifica că funcția de rector nu poate fi deținută de una şi aceeaşi persoană mai mult de două mandate consecutive, a cîte 5 ani fiecare (aceasta cerință a apărut în Codul Educației, în vigoare de la 23.11.2014). Ca urmare s-au deschis porțile pentru instalarea ,,pe veci,, a unor rectori. Astfel, carențele din legislație au permis persoanelor certate cu principiile de etică și morală să transforme universitățile de stat în afaceri personale, distrugînd sistemul de învățămînt superior de cercetare.

Pentru a înțelege mai bine fenomenul, vom menționa că, sub o formă mai izolată, aventurierii de rang înalt reușeau să se manifeste și în perioada Uniunii Sovietice. În acest scop, ne vom referi la articolul publicat în ziarul „Литературная газета” din15 iulie 1970, scris de ilustrul savant L. I. SEDOV, cu denumirea „Etica savantului”. L. I. SEDOV atrăgea atenția la următorul fenomen: ,,…principalul pericol în știință provine de la pseudosavanți iscusiți, care au reușit să obțină funcții și titluri înalte. Însușind canoanele frazeologiei tehnico-științifice, și bucurînduse de o înaltă autoritate în mediul nespecialiștilor sau a specialiștilor din domenii învecinate, ei adesea se prezintă pe picior de egalitate sau chiar cu mari avantaje față de savanții adevărați. Aceasta categorie de <savanți> atacă cu mare ușurință specialiștii care pricep despre ceea ce vorbesc și publică. Și mai mare pericol provine de la făurirea  unei autorități umflate, care are lucrări neimportante, neoriginale sau complet greșite, prezentîndu-le ca mari realizări. Despre ei se nasc mituri și legende privind realizările lor. Își organizează laboratoare, centre de cercetări, care   lucrează în gol, spre binele marii personalități.”

Nu este nevoie de a depune mari eforturi pentru a depista astfel de „mari personalități” în zilele noastre. Problema e că influența lor, în condițiile fragile din Republica Moldova, provoacă procese ireversibile la nivel de Republică: tinerii care își doresc să obțină studii de calitate pleacă peste hotare și nu se mai întorc pentru a contribui la dezvoltarea științei și învățămîntului.

Oare poate fi diminuată influența asupra sistemelor de învățămînt și cercetare a deținătorilor unui număr exagerat de titluri, distincții și medalii, în baza cărora se consideră atotputernicii? La prima etapă trebuie să punem în discuție fenomenul.

Să analizăm efectele produse de comoara de titluri ştiințifice, distincții de stat naționale și internaționale deținută de dl. Ion Bostan: doctor habilitat în științe tehnice, profesor universitar, academician al Academiei de Științe a Moldovei, academician al Academiei Internaționale a Școlii Superioare, academician de Onoare al Academiei Româno – Americane, academician de Onoare al Academiei Tehnice a României, Doctor Honoris  Causa la 7 Universități din România; este dublu Laureat al Premiului de Stat în domeniul Științei, Tehnicii și Producerii, Inventator Emerit al R. Moldova, Inventator de Elită al României; decorat cu Ordinul ,,Republicii’’, Ordinul ,,Steaua României’’, Ordinul Regatului Belgiei ,,Merite d’Invention’’, Ordinul pentru științe ,, Meritul European’’; Medalia de Aur ,,Henri Coandă’’, Medalia de Aur, Organizația Mondială de Proprietate Intelectuală. Zeci de medalii obținute la diferite expoziții. Lista distincțiilor poate fi continuată. Este important de menționat că toate au fost obținute în perioada celor 23 de ani de rector al UTM.

Se afirmă că academicianul Ion Bostan este unul dintre cei mai renumiți savanți din Europa de Est; că a fost implicat în programele de cercetare spațială sovietică;  că el a pus la punct sistemele de transmisie silențioase, folosite de submarinele nucleare rusești, a elaborat mecanismele de acționare pentru Complexul Robotizat de Extracție a zăcămintelor de pe fundul Oceanului Planetar, a reușit să se afirme și în domeniul sistemelor de conversie a energiilor regenerabile – eoliană, hidraulică, solară etc. Este inginerul fără de care nu se poate ridica Țara.

La ce ajută toate acestea? Care este contribuția reală în dezvoltarea științei, învățămîntului și economiei? Pentru a răspunde la aceste întrebări vom medita asupra unei legende  care se mai consideră și prima ,,invenție’’ (gradul de adevăr se păstrează și în celelalte invenții) expusă în cartea: Academicianul Ion Bostan: Biobibliografie, UTM, 2009. În referința cu privire la personalitatea acad. Ion Bostan semnată de academicienii Teodor Furdui și Ion Tighineanu, cu titlul ,, Nasc și la Moldova savanți de talie mondială’’, se descrie următoarea istorie, povestită dumnealor de Ion Bostan.

„Casa părintească era situată chiar pe malul Prutului. Într-o bună zi, le-a făcut din ochi iarba mustoasă de peste sîrma ghimpată și fășia de control a hotarului, dar și sumedenia de pește din albia Prutului, care se prindea la cîrlig și fără nadă. Îi frămînta gîndul cum se treacă caprele peste sîrma ghimpată.

Din hambarul pentru porumb, situat chiar lîngă sîrma ghimpată, au urmărit cîteva zile la rînd santinelele de grăniceri și au dedus orarul trecerii lor pe lîngă hambar. În prima zi de trecere a hotarului, au adus capra și țapul în hambar, au scos cîteva scînduri din chiroane, au proptit sîrmele ghimpate cu cîteva trestii de stuf, iar Ionică, călare pe țap, cu traista pe gît și undița în mînă, aștepta ca fratele Anton să înlăture scîndurile din peretele hambarului. Țapul, văzînd pajiștea cu iarbă deasă necălcată de om ani de zile, o zbughea înainte peste fîșia de control, iar capra – după el. Acolo, după ce lega capra de salcie, Ionică se apuca de undiţă – misiune lăsată de părinți fratelui său. În cîteva ore umplea traista cu pește ales.

În prima zi, țapul refuză să se întoarcă în hambar, în perioada dintre trecerea santinelor. Îngrijorat, lui Ionică îi veni o idee salvatoare – o adevărată invenție. Îi striga fratelui care îl aștepta în hambar să aducă iezii din șopronul în care îi închisese. Și încălecă nu pe țap, ca de obicei, ci pe capră, strigîndu-i fratelui: ,,Sucește-i iedului o ureche?” Auzind behăitul iedului, capra o zbughea din loc, țapul – după ea, și în cîteva clipe se pomeneau cu toții în hambar. Urmele caprelor lăsate de o săptămînă, pe care grănicerii considerau că ar fi de animale sălbatice, spre sîmbătă dispăreau, cînd fîșia de control se renova.”

În textul citat nu este descrisă pur și simplu o poveste, dar se descriu lucruri imposibile de realizat. Lăsînd la o parte realități de tipul țapul nu este cal pe care se poate merge călare, că grăniceri nu erau chiar atît de naivi, vom analiza partea ce ține de inginerie. După cum se cunoaște, sîrma ghimpată era confecționată nu din cauciuc, care admite deformații elastice mari, ci din oțel care în domeniul elastic (reversibil) poate suporta numai deformații mici, de ordinul 0,2 – 0,3%. Pornind de la înălțimea medie a unui țap/capră plus cel puțin 0,2 m necesari pentru copil și distanța  dintre stîlpi,  pentru a forma spațiul minimal de trecere pe sub sîrma ghimpată, necesar pentru călărețul pe capră/țap, vom obține o deformație  care depășește cel puțin de două ori limita de elasticitate. Ca urmare, în astfel de situații,  sîrma de jos, după înlăturarea trestiei, nu-și revine la dimensiunile inițiale și rămîne atîrnată făcînd contact cu solul. Este greu de imaginat ca golul format în gard să nu fi fost observat de grăniceri, mai ales că înspre el conduceau urmele caprei și țapului. Însă mai există o problemă. Pentru a obține o deformație de 0,5 – 0,6%,  forța de ridicare a sîrmei va depăși mărimea de 400 kg. Pe de o parte, astfel de forță nu poate fi dezvoltată de un copil, iar pe de altă parte capacitățile trestiei de a suporta o sarcină sunt cu mult mai mici... 

Care era rostul includerii în cartea menită să proslăvească pe cel mai renumit savant din Europa de Est, a unei povești atît de banale, sub semnătura la alți doi academicieni? Ce concluzii se pot trage din astfel de abordări? Observăm că aventurieri talentați obțin, cu ușurință, confirmare la tot ce li se pare de cuviință. Ca urmare, prin analogie, se poate admite că și numărul impresionat de titluri, distincții de stat naționale și internaționale, medalii pot fi obținute cu eforturi similare. De exemplu, numeroasele titluri de Doctor Honoris Causa pentru persoanele care ocupă postul de rector, pot fi obținute prin barter. Principalul să fie dorință. Problema e că după obținerea unui număr exagerat de titluri, distincții și medalii, deținătorul le ia în serios. Încep să i se năzărească comparații cu mari personalități, dacă nu cu Isaac Newton, măcar cu Grigorii Potiomkin, favoritul lui Ekaterina II, despre care  Valentin Pikuli în romanul ,,Favorit ,, scria: ,,El a devenit atît de măreț că invidia cuiva deja nu-l atingea, deoarece nu poate exista un felinar care ar  îndrăzni să invidieze Soarele’’.

O lungă descriere nu ar fi fost necesară dacă nu ne-am întîlni cu lucruri foarte serioase. De exemplu, sub conducerea științifică a d-lui Ion Bostan, au fost finanțate numeroase proiecte cu obiectivul de elaborare, fabricare și implementare a sistemelor de conversie a energiilor regenerabile. Problema e că cercetările experimentale a microhidrocentralelor pentru conversia apei rîurilor cît și a turbinelor eoliene au demonstrat că elaborările lor sunt nefuncționale. În astfel de situații, cercetători obișnuiți ar fi murit de rușine sau ar fi fost pedepsiți pentru irosirea nejustificată a banilor publici. Însă în cazul dat s-au obținut premii, medalii la expoziții... Faptul că oamenii trec în fiecare zi pe lîngă instalațiile respective și observă că nimic nu funcționează nu îi deranjează, adică cine ar fi ei? Cine sunt cei fără decorații și medalii în comparație cu ,,mare personalitate”, ce drepturi au ei de a observa că ceva nu funcționează? ,,Soarele” oricînd i-ar putea orbi dacă vor dori să vadă prea multe!

Vasile Marina