În 1951, un suedez de 66 de ani, Gustaf Hakansson, s-a prezentat la startul celei mai grele curse de ciclism din Suedia – o provocare de 1.764 de kilometri.

Organizatorii l-au respins. Prea bătrîn, au spus ei. Prea slăbit pentru o astfel de aventură.

Dar Gustaf nu s-a lăsat. După aproape 1.000 de kilometri parcurși doar pentru a ajunge la linia de start, s-a așezat pe bicicleta sa veche, cu noroi, far și portbagaj, și a pornit după ceilalți concurenți, purtînd un tricou făcut de el însuși, cu numărul 0.

Șase zile și paisprezece ore mai tîrziu, spectatorii așteptau să vadă tînărul campion apărînd de după ultima curbă. În locul lui, au văzut un bătrîn firav, pedalînd pe o bicicletă ruginită, cu o anvelopă spartă, și ajuns cu 24 de ore înaintea tuturor.

Așa s-a născut legenda „Bunicului de oțel”. Gustaf nu a trișat în sensul obișnuit al cuvîntului.

Pur și simplu, nu a dormit. În timp ce ceilalți opriseră, conform regulamentului, la punctele de control pentru odihnă, el pedala noaptea, odihnindu-se doar o oră pe zi. După trei zile și mai puțin de cinci ore de somn, avea deja un avans de aproape 200 de kilometri. Poliția a încercat să-l oprească pentru un control medical. Gustaf a zîmbit, a dat din cap și a pedalat mai departe.

Cu doar un kilometru înainte de final, bicicleta i-a cedat: o pană de cauciuc. S-a dat jos calm, a mers pe jos pînă aproape de finish, apoi s-a urcat din nou pe bicicletă, pentru a trece linia pe două roți, așa cum o făcuse și la început. Era 7 Iulie 1951, ora 14:15.

A doua zi, Regele Suediei l-a primit în audiență.

Dar pentru Gustaf, adevărata victorie nu a fost gloria, ci dovada că doctorii greșiseră cînd i-au spus că e mai potrivit pentru un balansoar decît pentru o bicicletă.

„Bunicul de oțel” a continuat să pedaleze pînă la moartea sa, în 1987, la vîrsta de 102 ani. Un om care a demonstrat că vîrsta e doar un număr, iar voința cel mai puternic mușchi al corpului uman. (Sursa: Terapia Prin Cultură)