”A fi grec ar fi putut fi un motiv de mîndrie. Pentru oamenii inteligenţi din această ţară nu mai este aşa. Începînd din secolul XIX, nimic nou în moravurile politice: în faţa dificultăţilor facem apel la naţionalism şi la clientela electorală care face orice pentru a-şi menţine micile privilegii”, scrie istoricul Nikolas Bloudanis, preluat de un blog al cotidianului Liberation. ”La referendumul de pe 5 iulie, guvernul Syriza-Anel, susţinut de neonaziştii din Zori de Aur, a urmat această tradiţie şi a adunat 60% din voturi. O săptămînă mai tîrziu, guvernul a ajuns la un acord total opus faţă de ceea ce susţinea la referendum.

Pariul absurd al lui Tsipras

Alexis Tsipras, premierul elen, se gîndea că a cîştigat un pariu obţinînd victoria într-un plebiscit pe care îl putem considera ”bonapartist” (o săptămînă pentru pregătirea unui referendum de o asemenea importanţă nu respectă normele, iar întrebările puse erau depăşite, de neînţeles şi multe). La ”Grecia profundă”, cu cea are ea mai negativ, la naţionalism, la stînga radicală a unei părţi din Syriza, la neonazişti s-au adăugat cei care considerau că nu au ”nimic de pierdut”: victimele măsurilor de austeritate, dar şi ale aplicării lor greşite de către precedentul guvern. Aceştia din urmă sînt singurii al căror ”nu” ar trebui să-l respectăm. Voturi suprarealiste, pentru că erau răspunsuri la o întrebare inexistentă, căci textele supuse votului - propunerile creditorilor de pe 25 iunie - fuseseră înlocuite de cele de pe 26 iunie, mai favorabile.

O săptămînă mai tîrziu, pe fondul negocierilor dure, Alexis Tsipras considera că nu putem minţi simultan pe toată lumea. Nu poate minţi în primul rînd poporul grec, căruia i-a promis ”sfîrşitul austerităţii şi reîntoarcerea la demnitatea naţională”. Din ianuarie, guvernul lui a tîrît ţara într-o serie de tîrguri ratate cu creditorii. Nu-i poate minti nici pe creditori, pe care i-a dus cu vorba cinci luni, cu preţul pierderii credibilităţii Greciei. Referendumul nu a fost decît o farsă, un moft a unor politicieni adolescenţi: un nou acord nu putea fi decît mai dificil, cu partenerii cerînd măsuri mai dure decît cele de pe 26 iunie.

Acest guvern s-a jucat de-a ucenicul vrăjitor: nu putem decît presupune că a vrut să slăbească legăturile cu Europa. Opinia grecilor a fost cu totul diferită şi a trebuit ca guvernul să-i convingă încetul cu încetul că ”Europa cea rea” a urgisit Grecia şi nu că Grecia vrea să părăsească Uniunea. Putem observa aceasta în retorica lui Tsipras şi a miniştrilor săi. ”Grexit” este ţelul aripii dure din Syriza, condusă de preşedinta Parlamentului, care visează la instaurarea unui regim autoritar. Relaţiile şi raporturile de forţe dintre ea şi Tsipras sînt necunoscute.

Cîteva repere istorice

După ce a falimentat în 1893, guvernul grec a refuzat condiţiile creditorilor şi s-a lansat într-o politică naţionalistă surdă şi oarbă, care a dus la pierderea războiului cu Imperiul Otoman, la finalul căruia Grecia nu a fost primită nici la negocierea păcii şi a trebuit să-şi pună soarta în mîinile marilor puteri. Ţara a fost pusă sub o tutelă economică totală de către creditori.

În 1920, Grecia, care era în tabăra învingătorilor din Primul Război Mondial, a primit în administrare teritorii din Asia Mică populate în parte de comunităţi greceşti, în special în regiunea Smyrna. Eleftherios Venizelos a fost acuzat că ar fi ”agentul puterilor” şi a pierdut alegerile. Reveniţi la putere,conservatorii au pornit, împotriva sfaturilor puterilor aliate, un război dezastruos împotriva Turciei, la finalul căruia, în 1922, mai mult de un milion de greci (între 20 şi 25% din populaţia totală a Greciei) au fost dezrădăcinaţi şi au trebuit să trăiască în condiţii grele în Grecia.

Cînd a ieşit din starea de faliment, în 1932, disensiunile politice au dus la o cascadă de lovituri de stat, la începutul unui război civil, apoi la o dictatură care va dura pînă la război. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi al ocupaţiei, Grecia, cu structurile sociale foarte fragilizate, a trecut printr-o foamete ce a luat 300.000 de vieţi, fenomen unic in Europa. În 1946-1947, stînga elenă, marşînd pe ”solidaritatea popoarelor” a declanşat la indicaţia Kominformului şi a lui Stalin un război civil care a provocat 60.000 de morţi şi care urma să ducă, 20 de ani mai tîrziu, la ”dictatura coloneilor”.

Nu are rost să amintim evenimentele dintre 2010 şi duminică 5 iulie 2015. Putem spune doar că, în timpul epocilor evocate mai sus, Grecia a fost de asemenea instrumentul puterilor imperialiste lipsite de scrupule, ceea ce a servit drept paravan pentru acţiunile liderilor greci de toate culorile. Acum Grecia este încă membră a unei uniuni de state la care a aderat în mod liber. În plus, Uniunea s-a dovedit foarte generoasă şi solidară cu statul grec după aderare. Imensele transferuri financiare (circa 4% din PIB în fiecare an) de care a beneficiat ţara începînd din 1980, ar fi putut să-i permită să creeze o economie modernă, solidă şi socială. În schimb, putem spune fără a exagera că Grecia nu a făcut timp de 35 de ani decît să irosească banii primiţi, considerînd că Europa (şi pieţele de pe care s-a împrumutat) este o vacă de muls sau o instituţie de caritate.

„Străinătatea” pare să ţină mai mult la această ţară decît liderii ei

Există oare o tendinţă suicidară recurentă la greci, în special în modul lor de a aborda problemele grave? Răspunsul este complex, dar ţine în principal de psihologia colectivă, în cazul Greciei dată de educaţie. Educaţia şi reprezentarea ţării sînt influenţate în bună parte de o mitologie naţionalistă pură. Aşa a fost şi în Europa Occidentală. Dar aici, în special în anii 1970, educaţia a evoluat. Germania, Franţa, Spania, Italia, Irlanda sau Portugalia şi-au pus întrebări. Nu şi Grecia. Este suficient să deschidem manualele sau să vorbim cu majoritatea profesorilor pentru a descoperi sursele acestui naţionalism şi şovinism inculcate din copilărie. Este absolut necesar ca ţara să evolueze.

Indecizii, ambiguităţi şi apoi încordare absurdă din partea grecilor, iar apoi lipsă de încredere din partea partenerilor europeni. Acordul la care au ajuns Grecia şi creditorii va fi dureros pentru ţară. Susţinînd această perspectivă în Parlament, Tsipras a recunoscut în sfîrşit că nu a avut alternativă si a ales ”răul mai mic”. Mai bine mai tîrziu decît niciodată, Grecia trebuie să rămînă europeană, dar guvernul trebuie să plătească scump. La fel, trebuie respectate angajamentele şi de către greci, şi de către europeni.

Lipsa unui ”pol opus” unde să se atingă extremele pare să fi exclus eventualitatea abandonării Europei, care ar fi avut consecinţe catastrofale. Putin, atît timp cît constituie un pol (în niciun caz comparabil cu URSS în timpul Războiului Rece), nu s-a angajat cu nimic în faţa Greciei, fie ea şi un atu strategic. Apropo de strategie, să revedem declaraţia de pe 8 iulie a secretarului american al Trezoreriei, Jack Lew: ”O eventuală prăbuşire a Greciei ar fi o greşeală strategică”.

În cele din urmă, partenerii Greciei, datorită unui ajutor din partea Franţei şi a Comisiei, au decis să dea ţării o ultimă şansă de a se transforma într-un stat modern şi de a avea o economie funcţională. ”Străinătatea” pare să ţină mai mult la această ţară decît liderii ei.”

Călin MARCHIEVICI