Ce au înţeles cercetătorii despre dragoste?

În noua sa carte, "Love 2.0: A «micro-moment of positivity resonance»", psihologul Barbara Fredrickson susţine că dragostea nu există sub forma pe care ne-o imaginăm noi. Potrivit ei, iubirea nu durează, însă vestea bună este că ne putem îndrăgosti în fiecare zi. Cercetătoare la Universitatea din Carolina de Nord, Fredrickson a ajuns la concluzia că dragostea nu este o emoţie de lungă durată, omniprezentă care susţine căsătoriile. Mai curînd, spune psiholoaga, dragostea este „un micro-moment de rezonanţă pozitivă”. Cu alte cuvinte, în viziunea ei, iubirea este o legătură caracterizată de un flux de emoţii pozitive pe care două persoane le împărtăşesc în decursul unei zile. Aceste micro-momente pot fi trăite alături de partenerul de viaţă, copii sau prieteni. Cu toate acestea, nu este exclus să ne îndrăgostim, pentru o perioadă scurtă de timp, de alţi oameni, precum străinii de pe stradă, colegii de muncă sau de personalul de la magazinul din colţul străzii. 

Modul în care Fredrickson descrie iubirea este deosebit de important, mai ales în această perioadă a anului cînd iubirea din cuplu este intens sărbătorită. Potrivit experţilor în studiul singurătăţii, în orice moment, 20% din populaţie se simte singură şi nefericită, experimentînd sentimente ce pot duce la apariţia depresiei. Un studiu global, realizat anul trecut în apropierea zilei de Sf. Valentin, a scos în evidenţă faptul că majoritatea oamenilor căsătoriţi sau care au un partener stabil au declarat că, pentru ei, cea mai mare sursă de fericire sînt „jumătăţile” loc. Potrivit aceluiaşi studiu, aproape jumătate dintre indivizi singuri îşi caută jumătăţile în speranţa că odată cu găsirea persoanei potrivite vor cunoaşte şi secretul fericirii. 

Pentru Fredrickson, aceste statistici demonstrează o „scădere a imaginaţiei în rîndul populaţiei mondiale”. „Dacă vezi dragostea doar ca pe un sentiment exclusiv romantic şi loial pe care îl împarţi doar cu o singură persoană, atunci limitezi sănătatea şi fericirea rezultate din dragoste”, nota autoarea în noia ei carte. „Modul în care percep eu dragostea le dă speranţe şi îi încurajează pe oamenilor singuri, divorţaţi sau văduvi, determinîndu-i să găsească moduri mai simple de a experimenta dragostea”, a mai adăugat ea. 

Dragostea apare şi se manifestă doar atunci cînd cele două persoane se află fizic una lîngă alta. De exemplu dacă sînteţi la serviciu şi citiţi asta, departe de partenerul dumeavoastră, atunci nu se poate spune că vă iubiţi. Puteţi simţi o conexiune sau o legătură între dumeavoastră şi partener, puteţi să tînjiţi după el sau ea, dar corpurile voastre sînt lipsite de dragoste. Pentru a înţelege de ce se întîmplă acest lucru este importantă să vedem cum funcţionează dragostea din punct de vedere biochimic. Spre deosebire de orice altă emoţie, iubirea, care are componente biochimice şi fiziologice, nu se declanşează decît atunci cînd persoanele în cauză se afla fizic una lîngă alta. În sistemul biologic al iubirii există trei componente cheie: neuroni oglindă, oxitocina şi tonul vegal. Fiecare dintre aceste trei elemente are nevoie de conexiune şi fiecare contribuie la aceste micro-momente de rezonanţă pozitivă pe care Fredrickson le numeşte dragoste. 

Cînd sîntem îndrăgostiţi, creierele noastre oglindesc creierele persoanelor cu care ne conectăm în mod special. Acest lucru a fost demonstrat într-un studiu de la Princeton University care a arătat ce se întîmplă în creierele oamenilor care devin conectaţi în timpul unei conversaţii. Pentru că maşinile RMN, care pot scana creierele, sînt gălăgioase, nu exist posibilitatea ca oamenii din ele să poată ţină o conversaţie. Cu toate acestea, specialiştii au găsit o metodă ingenioasă prin care să îşi determine participanţii să mimeze o conversaţie. Ei au înregistrat o femeie tînără în timp ce povestea, cu mult entuziasm şi o varietate de detalii, evenimentele de la balul ei din liceu. Apoi, fiecare participant a fost rugat să asculte înregistrarea în timp ce creierul său era scanat. În cele din urmă, fiecare subiect a fost rugat să repovestească întîmplarea de la bal, pentru ca specialiştii să poată afla cine a a ascultat cu adevărat şi cine nu. 

Rezultatele au fot uimitoare. În unele cazuri, după o perioadă de timp în care ascultătorul procesa informaţiile, paternurile cerebrale ale sale le oglindeau pe cele ale persoanei care spusese povestea. În alte cazuri, activitatea cerebrală era sincronizată perfect, neexistînd niciun decalaj de timp între vorbitor şi ascultător. În cazuri rare, însă, dacă ascultătorul era foarte atras de poveste, activitatea lui cerebrală anticipa ce urma să povestească cealaltă persoană în unele zone corticale. În această a treia categorie de ascultători, înţelegerea mutuală şi împărtăşirea emoţiilor a generat un micro-moment de dragoste, care reprezintă un „singur act, realizat de 2 creiere”, susţine Fredrickson . 

Oxitocina, facilitează apariţia acestor momente de intimitate, fiind parte sistemul parasimpatic nervos „calmează(-te) şi relaţionează”. Hormonul, care este eliberat în mari cantităţi în timpul sexului şi în cantităţi mai mici în timpul altor momente de relaţionare intimă, îi face pe oameni să fie mai deschişi şi mai dispuşi să relaţioneze, formînd legături cu cei din jur. 

Cel de-al treilea factor din sistemul biologic al iubirii este nervul vag, care conectează creierul şi inima şi care îi permite omului să experimenteze dragostea. „Nervul vag stimulează micii muşchi faciali care îţi vor permite să realizezi contact vizual şi să îţi sincronizezi expresiile faciale cu cele ale unei alte persoane. El poate chiar şi să regleze muşchii din ureche, astfel încît să î'i permită să auzi mai bine vocea celuilalt”, a notat Fredrickson. Potenţialul de iubire al nervului vag poate fi măsurat în funcţie de „tonul vagal”, adică prin examinarea ritmului cardiac în raport cu rata respiraţiei. Oamenii care au un ton vagal mare îţi reglează mai bine procesele biologice, avînd un control mai mare asupra emoţiilor şi comportamentului lor, reuşind să se adapteze mai repede din punct de vedere social şi să realizeze mai multe legături cu restul oamenilor. Mai mult, aceşti oameni sînt şi foarte iubitori. În timpul cercetărilor sale, Fredrickson a descoperit că cei care au un ton vagal mare au raportat că au avut mai multe experienţe de iubire, comparativ cu restul oamenilor. 

În 2010, în laboratorul ei, Fredrickson a realizat un studiu în care jumătate dintre participanţi au fost puşi într-o „situaţie de iubire”, în timp ce cealaltă jumătate a acţionat ca un grup de control. În „situaţia de iubire”, participanţii şi-au dedicat cîte o oră în fiecare săptămînă, timp de mai multe luni, pentru a realiza un tip de meditaţie budistă numită Metta. În acest tip de meditaţie, individul şade în linişte pentru o perioadă lungă de timp şi cultivă sentimente de tandreţe, căldură şi compasiune pentru o altă persoană, prin repetarea unei serii de fraze prin care celuilalt i se urează să aibă parte de dragoste, pace şi putere. Prin această practică oamenii încep să se concentreze mai mult asupra celorlalţi şi asupra nevoilor pe care aceştia le au. 

Fredrickson a măsurat tonul vegal al participanţilor la începutul şi la sfîrşitul studiului. Rezultatele au fost atît de importante încît ea a fost invitată să le prezinte chiar în faţa lui Dalai Lama. Contrar înţelepciunii populare, oamenii îşi pot mări tonul vegal prin auto-generarea dragostei, cu ajutorul meditaţiei Matta. Pentru că tonul vegal mediază conexiunile sociale, oamenii care aveau tonul vegal mai crescut experimentau mai multe micro-momente de dragoste. Mai mult, această capacitatea crescută de a iubi poate avea efecte benefice asupra sănătăţii, avînd în vedere că înălţimea tonului vegal este asociată cu un nivel scăzut de inflamaţii, diabet şi boli cardiovasculare. 

Din acest motiv, lui Fredrickson îi place să spună că dragostea este un nutrient. Dacă primeşti destul din acest nutrient, atunci beneficiile aduse de iubire îţi pot modifica biochimia în moduri care perpetuează mai multe micro-momente de dragoste şi care,în cele din urmă, se vor reflecta asupra sănătăţii şi longevităţii. 

O parte din scopul lui Fredrickson este de a face ca aşteptările culturale, nerealiste şi care au exagerat încercînd să descrie iubirea drept ceva ce nu a fost niciodată, să scadă.

Sursa: The Atlantic