Avem o ţară, Moldova. Cum procedăm cu ea? Invitaţie la discuţie

Am arătat în numărul trecut că fără Ideal Naţional nu există naţiune, nu există popor. O colectivitate de oameni care nu este conştientă de valorile sale supreme, de Idealul său Naţional nu mai este un popor, ci o populaţie, o biocenoză (asociaţie biologică de plante care se află într-un echilibru dinamic dependent de mediu).

Ce este un popor ?

La prima vedere răspunsul este la suprafaţă: totalitatea de oameni care se identifică cu acelaşi set de valori, care are conştiinţa comunităţii sale tocmai prin împărtăşirea aceluiaşi set de valori. Dar cine intră în această totalitate? Numai cei acum în viaţă sau şi cei care au murit ieri, acum un an, acum un secol, acum un mileniu? Dar cei care se nasc chiar acum, sau mîine dimineaţă, sau peste un an, peste un secol, fac parte din poporul dat sau nu?

Altfel spus, nu putem reduce un popor la generaţiile aflate acum în viaţă. Un popor, în final, este totalitatea generaţiilor care au fost, sînt şi, eventual, vor fi. Dar ce anume le face pe toate aceste generaţii, care nici nu se cunosc în cea mai mare parte între ele, să fie, totuşi, un popor?

În zilele de comemorare a unor poeţi naţionali – cum ar fi Mihai Eminescu – unii reprezentanţi ai clasei politice se îmbulzesc la bustul poetului, fiecare cu cîte vreo strofă din creaţia acestuia, învăţată dinadins spre a o declama şcolăreşte în faţa jurnaliştilor. Prin aceasta, politicienii noştri vor să ne demonstreze că ei sînt de acelaşi neam cu poetul, că descind spiritual, cultural din el, adică ar fi urmaşii lui spirituali şi, prin acest fapt, ar avea dreptul moral să ne guverneze, să ia hotărîri privitoare la destinul nostru, al copiilor noştri şi la cel al copiilor copiilor noştri. Căci ce alt efect au hotărîrile guvernanţilor „noştri”, dacă nu pecetluirea viitorului nostru cu pecetea existenţei sau cu cea a morţii noastre ca popor?

Eminescu se considera de acelaşi neam cu orice oştean, cu orice ţăran din vremea, bunăoară, a lui Ştefan cel Mare, şi nu pretindea ca acel oştean sau ţăran să-i cunoască vreo strofă din opera sa poetică. Chiar dimpotrivă, Eminescu socotea de o mare valoare spirituală, culturală, inclusiv artistică, creaţia populară a acelor ţărani, oşteni, creaţie care a constituit fascinaţia sa permanentă.

Şi invers, puţin probabil ca Eminescu să fi cunoscut tehnica artei militare, a administraţiei de stat, a chivernisirii gospodăriei Ţării Moldovei pe care le folosise Ştefan cel Mare. Dar aceasta nu îl împiedica cîtuşi de puţin să se socoată pe bună dreptate un vrednic urmaş al domnitorului, al poporului acestui domnitor. Ba mai mult chiar, coborîrea sa din neamul acelor ţărani şi oşteni el o considera a fi un titlu de nobleţe.

Ce îl făcea pe Eminescu să se considere a fi una cu generaţiile premergătoare? Sau ce poate să-l facă pe un cetăţean al RM să se considere ca descendent din „neamul moldovenilor” lui Miron Costin? Numai şi numai raportarea la aceleaşi valori, la valori comune care sînt aceleaşi de-a lungul tuturor generaţiilor, la acele valori care se numesc pe scurt „Ideal Naţional”.

Adevărat, sintagma de „idee naţională” (în sens de „idee de naţiune”, „conceptul de naţiune”) şi cea corelată cu aceasta de „ideal naţional” au fost înjghebate în secolul 19 – „secolul naţionalităţilor”, - în Franţa. Dar în gîndirea cărturarilor din ţările est-europene şi din celelalte colţuri ale lumii (în afară de Europa sui generis – Europa de Vest) prin această nouă expresie se desemna o veche stare de fapt: constituirea şi dăinuirea popoarelor, chiar a civilizaţiilor, s-a produs în baza şi în jurul unui set de valori identitare supreme. Valori care dădeau sens existenţei acelor comunităţi, acelor popoare, valori care, prin ele însele, defineau rostul acelor oameni de a fi împreună, de a alcătui - prin convieţuirea lor de-a lungul generaţiilor lor - un popor.

În Franţa acelui veac s-a încercat, pur şi simplu, de a substitui sensul de popor, de neam (natio în latină) cu un sens opus. Pînă atunci, în întreaga lume, un popor era înţeles ca o colectivitate de oameni care împărtăşesc aceleaşi valori supreme, de obicei, de nivel moral-spiritual. Acest sens a fost înlocuit de propaganda oligarhiei financiare cu un alt sens – cel de colectivitate care este însufleţită de obţinerea unui profit – unica valoare demnă pentru o naţiune modernă. În măsura în care s-a izbutit confecţionarea unor noi colectivităţi unite în jurul (plus)valorii de profit, în acea măsură noile colectivităţi au încetat să mai fie popoare. Naţiunile moderne nu sînt popoare, ci, mai degrabă, sînt nişte aglomeraţii de indivizi creaţi şi supuşi oligarhiei financiare – adevăratul lor stăpîn şi „creator”.

Un popor apare, se afirmă şi dăinuieşte exclusiv prin practicarea de către mai multe generaţii a unui mod de viaţă conform cu un anumit set de valori. Cîte seturi de valori – atîtea popoare. De aici vine şi răspunsul la întrebarea: cum apar popoarele? Sau la o întrebare mai actuală pentru noi: cum dispar popoarele?

În cazul în care o populaţie, fie ea şi eterogenă ca origini, se confruntă cu o situaţie complet inedită pentru experienţa ei, ea – ori dispare, ori îşi asumă un sistem de valori, care, prin faptul aplicării lor în viaţa de fiecare zi, în confruntarea cu noua situaţie, îi permite să supravieţuiască împreună, ca o colectivitate. Supravieţuirea înseamnă o experienţă pozitivă, iar rezultatul aplicării acestei experienţe face ca, de-a lungul cîtorva generaţii, să se constituie un nou popor.

Sintetizînd, putem spune că un popor este alcătuit de totalitatea generaţiilor care se identifică cu acelaşi Ideal Naţional reprezentat de o ierarhie de valori. Generaţiile care se înstrăinează de Idealul Naţional degenerează, inclusiv la nivel de indivizi, transformîndu-se, într-un caz fericit, în forţă de muncă angajată la străini sau, într-un caz mai puţin fericit, în faună locală – „material etnografic” pentru distracţia turiştilor veniţi la menajeria etnografică.

Numai Idealul Naţional conferă conştiinţa de sine oamenilor concreţi din poporul dat. Doar atunci ei pot să-şi dea seama de sine, de interesele lor, de ceea ce este bine şi de ceea ce este rău pentru ei şi pentru copiii lor. Numai aşa ei îşi pot da seama de ce îi aşteaptă într-un caz sau în altul, într-o situaţie sau în alta. Numai aşa ei au şansa de a se sustrage manipulării, care este forma dominantă de comunicare în societatea democratică (va urma).

Dinu MIHAIL