Autor: Perişor Peiu, analist

De la o vreme încoace, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, se plimbă de mînă prin toata lumea cu o stafie. Oriunde se duce, Jean Claude Juncker poartă după sine, mîndru şi sfidător, stafia reformei Uniunii Europene. Traind într-o cultură laică, departe de Estul cel mistic, Jean Claude Juncker nu ştie foarte multe despre istoria unei mari puteri culturale, economice şi politice, Imperiul Bizantin şi, mai ales, nu ştie nimic despre incredibila dispariţie a unuia dintre cele mai influente şi mai măreţe state care au existat vreodată.

Ei bine, Imperiul Bizantin a strălucit şi a reprezentat civilizaţia europeană, creştină exact în perioada în care lumea în care trăieşte domnul Juncker se forma. Strămoşii domnului Juncker numeau acea perioadă "evul întunecat". Este tîrziu şi probabil inutil să îi predăm o lecţie de istorie politicianului frust şi lipsit de nuanţe, dar putem să-i comunicăm concluziile: Imperiul Bizantin a dispărut definitiv la 1453 din cauza inadecvării liderilor săi, a deselor şi inexplicabilelor schimbări de paradigmă pe care conducătorii politici şi religioşi le-au produs.

Un colos economic şi politic precum Imperiul Bizantin (avînd în centrul său cel mai mare şi sclipitor oraş al acelor vremuri), s-a prăbuşit măcinat de atacurile viguroase ale unei naţiuni puternice militar, dar nesofisticată, din cauza lipsei de realism şi înţelepciune a liderilor săi.

Uniunea Europeană trăieşte acum ceea ce poate fi apogeul unui vis, iar liderii săi şi, în mod vizibil, Jean Claude Juncker suferă de inadecvare, comportamentul şi filosofia lor sunt adresate unor alte timpuri şi unor alte realităţi. Pînă în urmă cu doar cîţiva ani, Uniunea Europeană era o stea strălucitoare, o construcţie impozantă, care defila impecabil spre prosperitate şi spre desăvîrşire.
Economia Uniunii era cea mai mare din lume, unificarea politică a continentului atinsese maximul (28 de state cu peste 500 milioane de oameni), moneda euro tindea să înlocuiască dolarul în tranzacţiile internaţionale, totul era un succes deplin. Şi evident că popoarele statelor membre erau atinse de un euro-fanatism fervent. În plus, Occidentul democraţiilor liberale era pe cale să creeze un spaţiu comun prin semnarea unui tratat transatlantic de comerţ şi investiţii, care ar fi dat sens economic unui parteneriat militar verificat în timp.

"Furtuna perfectă"

Din senin, "furtuna perfectă" a apărut pe pămînt, iar noul Imperiu Bizantin s-a trezit sub conducerea celor mai neinspiraţi şi egoişti lideri pe care îi putea avea.
Criza economică declanşată în 2008 a adus după sine polarizarea dramatică a Uniunii, instituţiile imperfect stăpînite au cedat şi au reapărut sărăcia, anarhia, ura publică a celor sărăciţi peste noapte; Sudul a început să urască Nordul şi Centrul, iar acestea s-au închis în fortăreţe inexpugnabile.

A urmat inabilitatea "politicii externe" a Bruxelles-ului şi intrarea în logica unui război real cu Imperiul eminamente militar din Est, război cel puţin ciudat: o putere politică şi economică se confruntă doar cu armele politice şi economice cu o putere pur militară, fără un orizont de aşteptare şi fără nici un plan de ieşire din conflict. Intrarea într-un război al cărui final nu ţi-l imaginezi este o greşeală pe care nu poţi s-o faci decît o dată! A treia lovitură dată unei realităţi imperfecte a fost generalizarea războiului din Orientul Mijlociu şi aprinderea focului terorismului în mijlocul căminului european.

Torţa iluminismului dusă în lumea musulmană a aruncat înapoi spre europeni ură, teroare şi, mai ales, un lung şi eterogen şir de refugiaţi din toată lumea, care au declanşat cel mai mare asalt civil asupra unei fortăreţe politice din istorie.
Ei bine, liderii Uniunii Europene, Jose Manuel Baroso, Jean Claude Juncker şi duetul franco-german, au păcătuit prin inadecvare şi continuă să o facă: crizei economice i-au răspuns cu întîrziere şi incomplet, crizei politice cu Moscova nici nu prea ştiu să-i răspundă, gestionarea crizei migranţilor a adus după sine o prăbuşire a încrederii europenilor în Uniune, iar acum vin să dinamiteze fundaţia punînd la lucru stafia reformei Uniunii Europene.

Inadecvarea liderilor Uniunii Europene vine în primul rînd de la neînţelegerea contextului global în care ne aflăm: lumea occidentală în sens larg, lumea transatlantică este pe cale să îşi piardă rolul determinant; relevanţa democraţiilor liberale se pierde treptat: un stat care nu respecta regulile competiţiei devine prima putere economică a globului, influenţa politică americană este contestată chiar de aliaţii europeni, influenţa culturală a lumii europene se retrage lăsînd loc influenţelor lumii extra-atlantice.

Într-un cuvant, lumea noastră (a valorilor creştine şi democratice) se restrînge, cedînd asaltului unor valori străine, care ne schimbă modul de viaţă.
Neinţelegînd că singura soluţie de readucere a paradigmei europene la rolul global determinant pe care îl avea odinioară este întărirea parteneriatului transatlantic prin formarea unei pieţe unice transatlantice care ar fi concentrat jumătate din economia globală, liderii europeni au dinamitat finalizarea tratatului transatlantic şi au forţat America să se întoarcă spre ea însăşi.

Principiul care a stat la baza fondării şi mai ales lărgirii Uniunii după 1990 a fost unificarea politică şi economică a continentului; instrumentele unificării erau reducerea decalajelor de dezvoltare şi participarea politică egală.

Ei bine, criza de după 2008 a determinat creşterea decalajelor economice dintre Sud şi Nord şi concentrarea bogăţiei în centrul Uniunii Europene. Trei state au sărăcit (Grecia, Cipru şi Portugalia) în sens propriu, a treia economie continentală (Italia) a intrat într-o stagnare pe termen lung, iar statele centrale (în primul rînd Germania) s-au îmbogăţit tot în sens propriu.

Pentru a înţelege cine sunt cîştigătorii crizei şi cine sunt perdanţii, să privim cifrele: dintre cele 42 de regiuni care depăşesc pragul de supra-performanţă (125% din media UE), 14 sunt germane, cîte cinci olandeze şi austriece, patru în Belgia, trei în Italia, două în Finlanda şi cîte una în Cehia, Danemarca, Irlanda, Franţa, Luxemburg, România, Slovacia, Spania şi Suedia.

Pe de altă parte, dintre cele 76 de regiuni aflate sub pragul de sub-performanţă (75% din media UE), 14 sunt poloneze, 11 în Grecia, 7 în România, cîte şase în Ungaria şi Italia, cîte cinci în Bulgaria, Portugalia şi Spania, cîte patru în Cehia şi Franţa, trei în Slovacia, două în Croaţia şi cîte una în Slovenia şi Letonia.

Încălcarea contractului

Proba majoră a coeziunii Uniunii Europene au fost, dintotdeauna, deciziile luate prin consens, care nu induceau resentimente şi frustrări; ei bine, în ultimii ani, Uniunea a luat două decizii majore care au "spart" unitatea politică: prima a fost alegerea lui Jean Claude Juncker preşedinte al Comisiei Europene (în pofida opoziţiei Ungariei şi Marii Britanii) şi a doua realegerea lui Donald Tusk preşedinte al Consiliului European (în pofida opoziţiei Poloniei). Impunerea lui Juncker a provocat reacţia lui David Cameron de a declanşa un referendum pentru Brexit.
Propunerea franco-germană, exprimata prin limbajul brutal al nesofisticatului Juncker de a crea o Europă cu mai multe viteze, va conduce pînă la urmă la o Europă cu 27 de viteze (a 28-a viteza s-a dovedit a fi "stop").
Instituţionalizarea unor diferenţe de integrare este un eufemism pentru instituţionalizarea unor diferenţe de dezvoltare. Propunerea lui Juncker este de fapt proba extremă a inadecvării liderilor europeni: ei răspund problemei decalajelor de dezvoltare prin transformarea lor în decalaje de putere politică.
Contractul social pe care Juncker se pregăteşte să-l încalce era următorul: unele state (Germania, de exemplu, al treilea mare exportator global) vor cîştiga economic din formarea pieţei unice cu monedă unică, alte state vor pierde industria proprie (România sau Grecia, de exemplu), dar vor fi ajutate să îşi dezvolte infrastructura pentru a recrea o altă economie; pentru a fi siguri de respectarea contractului, toate deciziile (chiar şi angajarea femeii de serviciu) le luăm cu toată lumea la masa.

Ceea ce spune Juncker acum este cam aşa: cei care s-au îngrăşat datorită pieţei unice au dreptul să stea la masă, lînăa şemineu, iar ceilalţi să stea deocamdată afară să mai spargă nişte lemne...

În vremea acesta, armata cuceritoare se află la porţile Constantinopolului...

Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) şi al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN).

Articol preluat din ziare.com