O ţară fără modele, fără o identitate bine definită şi cu un viitor sumbru

Moto: „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.” (Mark Twain)

Se apropie alegerile anticipate şi trebuie să amintim cititorilor noştri cine sînt cei care ne cer votul. O spunem şi noi a mia oară: politicienii moldoveni, mai cu seamă în campaniile electorale, le dau oamenilor impresia că părerile lor contează. Ei ştiu că prin această manipulare, această „grijă” sadică faţă opiniile alegătorilor îi vor face să se simtă mai mîndri de ei. În felul acesta, plus cîteva „ingrediente” (mite electorale materiale ca pachete cu orez, sare, sahăr, sticle cu ulei, maiouri etc), îşi asigură voturile care le deschide calea spre Putere, după care oamenii sînt uitaţi şi… furaţi. În toată perioada trecută de la cîştigarea independenţei de stat şi pînă în clipele prezente, Republica Moldova a trăit în realităţile unei democraţii care, de fapt, a fost şi este o dictatură a politicienilor. De 25 de ani statul moldovenesc a existat numai şi numai spre binele unor politicieni. Mai mare perversiune politică practic nu mai există în prezent în lume.

Sistemul politic din această ţară, în special cel actual, este putred şi se zbate din răsputeri să supravieţuiască, după cum vedem cu cît cinism criminal încearcă să improvizeze un Guvern oligarhic şi antieuropean. Iar europarlamentarii şi eurocomisarii le ţin isonul chiar şi acum. Mare făţărnicie democratică, doamne! Populaţia a avut doar impresia că i-a ales democratic, reprimîndu-şi ruşinea intimă că i-a ales „contra cost”. Politicienii ştiu şi ei acest lucru, motiv pentru care se ascund în spatele argumentelor „legitime”, spunînd că „au fost aleşi şi reprezintă interesele cetăţenilor”, aşa cum o fac deseori Mihai Ghimpu sau Marian Lupu. Dar nu spun că sînt în coada sondajelor care nu pot fi bănuite că ar fi trucate.

Am constatat prea bine, în ultimii şase ani, că o dată ajunși la Putere şi pe posturile dorite, cîştigînd şi „discreţii” nemăsurate, nerespectand absolut în nici un fel promisiunile făcute în campaniile electorale, n-au făcut şi nu fac nimic altceva decît să-şi păstreze funcţiile şi să-şi pregătească noi şi noi reveniri/rămîneri la guvernare. De la o campanie electorală la alta, aceşti odioşi politicieni născocesc, reinventează promisiuni electorale tot mai ademenitoare, plusînd şi la „sacoşa electorală”, ca să lase oamenilor impresia că, în sfîrşit, de astă dată, aleg în beneficiul lor.

Dacă le spui politicienilor moldoveni ceva despre meritocraţie, sînt în stare să te împuşte, mai ales Mihai Ghimpu. Oriunde a funcţionat sau este aplicat sistemul meritocratic, în care bogăția și poziția socială sînt obținute prin competiție, absolut toate funcţiile din stat sînt ocupate în baza CV-ului fiecărui candidat desemnat. Rolul acestor meritocraţi desemnaţi este acela de a reforma clasa politică și să o aducă la o formulă de guvernare care să mulțumească întregul popor. Prin sălbăticia ei, istoria prezentă ne-a demonstrat că RM nu se poate salva decît prin adoptarea unui sistem meritocratic, iar asta sub monitorizarea UE. Chiar dacă este singura salvare, sigur că este o utopie, pentru că aşa vor politicienii.

În ultimul timp, cu astfel de propuneri aproximative şi, sigur, nesincere au venit Valeriu Streleţ şi, absolut ipocrit, a spus-o, miercuri, destul de vag, Marian Lupu. Imediat, Ghimpu a sărit ca ars şi a răcnit că toate posturile sînt politice şi, deci, revin politicienilor. Şi europenii le-au spus să o lase mai moale cu „guvernul de tehnocraţi!.

În întreaga istorie politică a RM, ne-am convins că la Putere ajung anumite clanuri, care au creat permanent cercuri vicioase greu de penetrat. Clanuri pe care politicienii europeni le cred… proeuropene. Pe parcurs, aceste clanuri politice se succed, dar precedentele nu-şi pierd definitiv influenţa, căci şi-au păstrat destule pîrghii prin care interacţionează cu noile grupări care vin la Putere. Într-un fel sau altul, chiar dacă nu mai sînt în prim-planul vieţii politice, grupările politice ale ex-preşedinţilor Mircea Snegur şi Petru Lucinschi au statut suficient de privilegiat, cel puţin în plan social, dar şi prin influenţele pe care le pot exercita prin mai tinerii lor urmaşi, ucenici politici. În acest context şi în acest sens, despre Vladimir Voronin şi PCRM nu putem încă vorbi întrucît sînt activi politici.

Politicienii nu le-au dat nici o şansă moldovenilor ca să devină mai informaţi şi, fireşte, competenţi atunci cînd dau votul unui partid sau altul. I-au ţinut în sărăcie tot mai accentuată şi manipulare tot mai feroce şi nu le-au permis să devină modele civice pentru că nu-i mai puteau manipula. O clasă politică, o guvernare coruptă şi mafiotă este oglinda poporului care a votat-o. Politicienii i-au văduvit atît pe moldoveni de identitate naţională autentică şi de speranţe în viitor încît i-au făcut să-şi dorească să vină tot timpul cineva din afară ca să-i salveze. Nici nu concep firescul situaţiei în care trebuie să conştientizeze că, în primul rînd, sînt singurii care se pot salva aic, la ei acasă, cu statul lor, cu guvernul lor, cu tot ce au al lor.

În acest întreg tablou politico-social naţional, apariţia unora ca Vladimir Plahotniuc şi Renato Usatîi era inevitabilă. Numai într-o ţară fără modele, fără o identitate bine definită şi cu un viitor sumbru, aşa cum este RM, pot apărea profitori naţionali de tipul celor doi. Paradoxul este că, acum, moldoveanul abrutizat politic, sărăcit şi înfrînt de lipsa de modele autentice e pus în situaţia de a alege între două tipuri de rele, reprezentate de cei doi. Sigur că existenţa lor este consecinţa unui scenariu absolut diabolic, iar moldovenii, ca victime predestinate, îi pot idolatriza cu inconştienţă, fără să ştie că o fac cu preţul propriului lor suflet, cu cel a sudorii muncii lui în folosul lor şi chiar cu preţul unei vieţi scurtate prematur din cauza lipsurilor, bolilor, singurătăţii sau a amarului înecat în alcoolism.

Plahotniuc, ca o expresie reală a moldovenilor, este individul malefic care, neoficial şi fără să deţină vreo funcţie de conducere în stat, jefuieşte şi stăpîneşte această ţară aşa cum n-a mai făcut-o nimeni pînă la el. De-a lungul istoriei, în statele din America de Sud şi Africa, au ajuns conducători dictatori nenumăraţi bandiţi sau mafioţi. Miza: încă bogăţiile naturale ale solurilor şi subsolurilor acestora, pe care dictatorii le exploatau, le vindeau sau concesionau marilor companii transnaţionale, iar ei trăiau ca nişte împăraţi din poveste.

În RM, miza unor dictatori mascaţi de tipul lui Plahotniouc este reprezentată de: moldovenii care trebuie să plătească taxe, să-şi cumpere bunuri de strictă necesitate sau de larg consum, să-şi trimită copiii la şcoală, să-şi cumpere medicamente, să-şi legalizeze acte de tot felul, să umble prin instanţele de judecată, să se nască, să se însoare şi să moară pentru întreţinerea unei biserici prospere, să-şi cumpere alcool, tutun, droguri (unele statistici credibile artă că, zilnic, în RM, se comercializează droguri în sumă de 12 milioane de lei) şi multe altele. Acum înţelegeţi de ce este atît de bogat Plahotniuc şi face orice ca să-şi păstreze statutul de dictator neoficial al RM? Acum înţelegeţi cîţi oameni a cumpărat, corupt şi cîţi mai poate subjuga în această ţară? Este sau nu expresia reală a moldovenilor? Este, căci a reuşit să-i corupă şi pe cei care mai ţineau, cît de cît, la statutul lor de intelectuali, moralişti sau oameni publici demn de respect, ca modele sociale şi civice chiar!

Pentru ca moldovenii să fie schilodiţi şi milogiţi pentru încă o generaţie sau două înainte, maleficul scenarist le-a trimis „un salvator, un cavaler al dreptăţii, un Mesia, un suflet caritabil şi un luptător cu corupţia” în persoana lui Renato Usatîi. Cum să nu-i cucerească pe aiuriţii de moldoveni un personaj care vorbeşte la fel de „spumos”, spontan, glumeţ sau rural ca şi ei, chiar dacă, în realitate, el îi dispreţuieşte şi se joacă dramatic cu minţile, slăbiciunile, ignoranţa, sărăcia şi visele lor nu doar cele spulberate, ci şi cele neconturate încă? Usatîi este completarea lui Plahotniuc pe alte paliere ale reprezentării politice, sociale, oligarhice şi mafiote. Cei care nu-l agreează pe maleficul Plahotniuc, merg în braţele lui Usatîi ca spre un izbăvitor, fără să ştie că aceste braţe poartă mănuşile lui Plahotniuc.

Plastic vorbind, ca să înţelegeţi mai bine pericolul pe care îl reprezintă cei doi, în perspectiva în care se conturează planul ca ei să cîştige RM, în urma unor „alegeri parlamentare democratice”, atunci socialistul Igor Dodon, deşi este politician de Stînga, în comparaţie cu ei, ne-ar părea de Dreapta.

Deocamdată, Plahotniuc şi Usatîi cooperează extrem de eficient. Indiferent de culmile politico-oligarhice pe care le vor atinge, logica ne spune că unul îl va ucide pe celălalt, cumva. Două săbii nu pot să încapă în aceeaşi teacă, doar dacă un Comandament Suprem nu va permite asta! Plahotniuc pare nemilos, cinic, paranoic, megaloman şi, deci, obsedat de controlul absolut. Usatîi, după cum ne este relevat de dezvăluirile din biografia sa şi din ieşirile sale publice, este temperament flegmatic, aparent generos, popular şi puternic, dar şi uşor de intuit că în spatele acestor reprezentări există forţe obscure extrem de puternice. Dacă i se va oferi libertatea, Usatîi, cu certitudine, va dori să-şi elimine partenerul conjunctural, pe Plahotniuc, căci temperamentul lui nu va suporta asta.

Este sau nu Usatîi expresia reală a moldovenilor? Este, căci a reuşit să-i convingă pe atîţi înfometaţi să creadă că el este salvatorul unei Moldove de al cărei destin, în realitate, nu-i pasă! Lui nu-i pasă decît de sine şi de felul în care îi este receptată puterea în societate. La fel ca şi lui Plahotniuc!

Mihai CONŢIU