FOTO: Ianuarie 2003: Inaugurarea sediului PNA (în care îşi desfăşoară activitatea şi DNA-ul de azi). Pe rîndul din faţă, de la stînga la dreapta: Ioan Amarie - şeful PNA, Ion Iliescu - preşedintele României şi Adrian Năstase - premierul României. Pe rîndurile din spate: Radu Timofte - şeful SRI, Rodica Stănoiu - Ministrul de Justiţie, Gabriel Oprea, Ministru Delegat pentru Administraţia Publică şi Tănase Joiţa, Procurorul General al României. FOTO: Mediafax

Cum am încercat să intrăm în Uniunea Europeană „pe blat“

Autor: Cristian DELCEA

Serialul de astăzi continuă campania despre fenomenul luptei împotriva corupţiei cu povestea apariţiei Parchetului Naţional Anticorupţie în România, o instituţie înfiinţată în 2002 de guvernul Năstase pentru a lua ochii Uniunii Europene.

La începutul anilor 2000, premierul Adrian Năstase era supranumit „El Însuşi“. Pe la colţuri se vorbea că ar fi strîns „sub plapumă“ un miliard de dolari – capital propriu. Baronii strigau din teritoriu către procurori: „Vedeţi-vă de treaba voastră, nu faceţi voi ce vreţi!“, iar afaceriştii tranziţiei sfidau totul în jur, în dispreţul surd al oamenilor simpli. Istoria apusului acestei generaţii de băieţi deştepţi se suprapune cu scurta viaţă a unei instituţii: Parchetul Naţional Anticorupţie.

Corupţii devin părinţii anti-corupţiei

În iulie 2002, revista „Dilema“ dedica dosarul săptămînal unei teme cu greutate: „Încrederea în justiţie“. Erau publicate rapoarte şi sondaje ale organismelor internaţionale precum Banca Mondială sau Fundaţia Soros, care arătau percepţia românilor faţă de justiţie: procurorii şi judecătorii erau plasaţi pe locul al doilea la capitolul suspiciuni de corupţie, după funcţionarii vamali.

90% din populaţia României era de părere că, de cînd Guvernul Năstase e la putere, corupţia a crescut sau a rămas la fel ca înainte. Pe această fundaţie de neîncredere, la sfîrşitul verii lui 2002, Partidul Social Democrat, aflat la guvernare, face public anunţul de înfiinţare a noului Parchet Naţional Anticorupţie. Într-un discurs istoric, premierul Adrian Năstase denunţă corupţia şi clientelismul baronilor locali şi arată acuzator cu degetul înspre judeţele care dezvoltaseră „comportamente de stat în stat”.

De ce un partid plin de corupţi – din Kiseleff 10 (sediul Partidul Social Democrat; n.n.) pînă la lipitorii de afişe – îşi asuma o asemenea iniţiativă? Politologul Alina Mungiu Pippidi explică: „România era ca într-o cursă de iahturi într-o regată europeană. Păi, cum puteau să intre ungurii în Europa şi noi să nu intrăm? Electoratul sancţiona imediat partidele care rămîneau în urmă. Era un cost politic mare. Ca să fie realeşi, Năstase şi ai lui au mizat pe performanţa europeană. Au fost forţaţi să facă legile anticorupţie şi să înfiinţeze PNA-ul. Dar, ca la toate legile din România, intenţia lor era să nu le aplice“.

„Statul de drept era mimat“

În 2002, Cozmin Guşă avea 32 de ani şi era secretarul general al PSD. A participat şi el la geneza PNA-ului: „În interiorul partidului era un stahanovism din ăsta - «Trebuie să facem totul, tovarăşi, ca să ne integrăm». Dar Adrian Năstase şi tripleta Hrebenciuc – Dan Ioan Popescu – Mitrea nu credeau că poate exista un organism incontrolabil politic. Procuratura Generală era o glumă. Statul de drept era mimat“. Pentru ca povestea să capete un aer de carnaval încă de la început, omul îndrituit de PSD să comunice detalii cu privire la o nouă instituţie de luptă împotriva marilor corupţi era cel care avea să fie supranumit Miki Şpagă, pe numele său real Şerban Mihăilescu, aflat în funcţia de ministru pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.

PNA, o instituţie fără oameni

Înfiinţarea PNA-ului a fost tratată cu atîta seriozitate încît vreme de şase luni nu s-a găsit un sediu adecvat pentru această instituţie care trebuia să bage spaima în hoţii cu gulere albe. S-au încercat tot felul de variante, de la o cazarmă militară la fostul sediu Bancorex. Pînă la urmă, PNA-ul a primit cîteva camere la etajul 5 al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

„Sigur că era greu să le găsim un sediu numai pentru ei“, spune astăzi Rodica Stănoiu, ministru al Justiţiei în 2002. Dincolo de problemele cu spaţiul, de lipsa calculatoarelor şi a mobilierului, PNA-ul se confrunta, în prima zi de existenţă, cu o îngrijorătoare lipsă de personal. Adrian Miclescu, fost procuror PNA, îşi aminteşte că la 1 septembrie 2002, în prima zi de lucru la noua instituţie, s-au strîns cinci oameni. Asta în condiţiile în care schema prevedea 75 de procurori şi 125 de poliţişti.

În atmosfera anilor 2000, nimeni nu avea încredere, nici măcar oamenii din sistemul judiciar. Toţi credeau că PNA-ul e o toană, la fel ca multe alte organisme anticorupţie care apăruseră şi-apoi dispăruseră încet, fără ca cineva să bage de seamă.

În perioada 2002-2005 politicienii ieşeau zîmbitori de la PNA

Portretul şefului PNA: „Fire blîndă, ştiutor de carte...“

În fruntea Parchetului Naţional Anticorupţie a fost suit Ioan Amarie, procuror-şef la Curtea de Apel Suceava. „He comes from nowhere“ – a fost caracterizarea sumară, dar plină de subînţeles, pe care i-au făcut-o experţii anticorupţie europeni (n.r. – vine de nicăieri). Amarie venea totuşi de undeva şi avea un trecut care-l făcea şantajabil în ochii multora. De numele său atîrna producerea unui accident auto în care o persoană îşi pierduse viaţa. Situaţia lui Amarie avea să se complice în 2004 cînd fratele său, Constantin, decidea să candideze pentru deputăţie, pe listele PSD.

Din caracterizările foştilor săi subalterni, Amarie rezultă a fi un om blajin, moderat, „cu frică de Dumnezeu“. Fostul procuror PNA Adrian Miclescu adaugă: „o fire blîndă, ştiutor de carte, bun profesionist şi un om calm“. Nicolae Mischie, baron local cercetat de PNA în 2004, aşterne şi el o tuşă la portretul de cumsecădenie al lui Ioan Amarie: „Cînd mă duceam la PNA, Amarie ieşea pe hol, se uita la mine şi se citea pe faţa lui… domne… simţeai că îşi făcea probleme de conştiinţă. Se uita aşa la mine şi pe urmă intra la loc în birou“.

Legi numai bune pentru a fi încălcate

Parchetul Naţional Anticorupţie a fost creat după modelul unui organism similar deja existent în Spania. Experţii anticorupţie spun la unison că legile de funcţionare ale PNA au fost corecte şi bine scrise. „PNA a avut un design instituţional bun. Dar ştii cum e? Ai un Mercedes care nu funcţionează. Năstase nu mai putea de gura ălora de la Bruxelles. A zis-o aşa, la modul şmecheresc: «Fac o instituţie şi le iau faţa la fraieri». Şi le-a luat faţa vreun an, după care n-a mai mers“, explică politologul Cristian Ghinea, autorul cărţii „Eu votez DNA“. Traian Băsescu întăreşte ideea: „Nu ştiu în ce măsură Năstase a vrut să funcţioneze acea instituţie sau doar s-o afişeze şi să o folosească. Cert este însă că de la acel PNA s-a ajuns la DNA-ul de azi. Deci, ca instituţie, ca şi concept, a fost un concept corect“.

Explicaţiile eşecului PNA. „Corupţia era uriaşă, dar necesară“

Cu toate poticnelile primelor zile, Parchetul Naţional Anticorupţie şi-a început totuşi activitatea. Primele rezultate: Un controlor RATB, doi poliţişti şi un încasator al abonamentelor TVR - bănuiţi de luare de mită. Cazurile sînt atît de şocante în micimea lor încît nici nu mai conta că faptele nu puteau fi dovedite. Presa întîmpină botezul PNA cu un mare hohot de rîs. Oficialii de la Bruxelles realizează repede că românii îşi bat joc de banii europeni investiţi în noul Parchet. Comisarul european pentru extindere, Günter Verheugen, vorbea de „peştii cei mari”, neatinşi de Justiţie, în timp ce, de la Bruxelles, raportorul european Emma Nicholson arăta spre „rechinii” pe care puterea îi protejează, urmărind doar „momeala”.

Crapul

La aceste şocuri, PNA-ul reacţionează şi îl arestează, după un flagrant ca în filme, pe Fănel Păvălache, zis Crapul. Păvălache era consilierul ministrului Şerban Mihăilescu, şi fusese acuzat că a pretins şpagă în valoare de 4 milioane de dolari pentru a bloca procedura de lichidare a Băncii Internaţionale a Religiilor. Cazul a făcut valuri în Guvern. Era pentru prima oară în justiţia din România cînd aveau loc percheziţii în Palatul Victoria. Rodica Stănoiu spune că Mihăilescu a făcut o criză de nervi: „A început să strige «Cum să-l ia pe Păvălache şi eu să nu ştiu?». Zic: «Nu ştiu eu, de ce să ştii tu?». Ideea că omul lui e arestat fără ca el să ştie i s-a părut culmea„.

Au urmat cercetări penale deschise pe numele unor oameni grei: Nicolae Mischie – baron de Gorj, Bebe Ivanovici – baron de Ilfov, Marian Oprişan – baron de Vrancea, Florin Serac - prefect de Bihor, Vasile Duţă – senator PSD, Marius Vizer – om de afaceri, Ioan Avram Mureşan – fost ministru PNŢCD al Agriculturii. Toţi erau anchetaţi în stare de libertate, iar opinia publică era convinsă că anchetele se fac de ochii Europei. Dintre toţi, numai Păvălache a fost şi condamnat la închisoare în timpul guvernării Năstase. Freedom House a înregistrat o uşoară creştere în scorul pe anticorupţie al României. Însă evoluţia s-a oprit după cîteva luni, iar peştii cei mari pe care îi voiau comisarii europeni n-au mai apărut. „La Bruxelles ne spuneau «Miniştri, aduceţi miniştri pe tavă!». Dar noi nu aveam material informativ de la SRI, cum se dă acum, ca să aducem miniştri. Ca un copil: dacă nu-i dai lapte – nu creşte”, spune procurorul Adrian Miclescu. În realitate, blocajul era deasupra SRI-ului.

Sorin Ovidiu Vîntu şi raţiunea de stat a României

Sorin Ovidiu Vîntu a trăit acei ani în libertate, fără ca cineva să-l deranjeze cu vreo întrebare despre falimentul FNI sau despre Banca Agricolă. Asemenea lui, marii îmbogăţiţi ai tranziţiei şi-au văzut liniştiţi de afaceri. Azi, Sorin Ovidiu Vîntu explică pasivitatea organismelor anticorupţie faţă de afaceriştii anilor 2000 în termeni de politică de stat: „Măi copii, a existat o raţiune de stat: statul ăsta trebuia să-şi construiască un capital privat propriu. Trebuia să-şi construiască oameni de afaceri. Trebuia să lase lucrurile să curgă, cu corupţie, cu toate astea, pentru a ne putea dezvolta. Corupţia era uriaşă, dar era necesară pentru a da drumul motoarelor şi, într-adevăr, pe vremea lui Năstase motoarele au început să duduie, la propriu. Banii se învîrteau, curgeau pe conductă. Pentru asta se închideau ochii la foarte multe lucruri. SRI este una din instituţiile statului şi trebuia să se subordoneze factorului politic. În plus, mai funcţiona şi un sentiment de patriotism, erau oameni care gîndeau şi decideau pentru România“.

Integrarea scuză hoţia

Ceea ce pentru Vîntu era politică de întărire a capitalului autohton, pentru Adrian Năstase era nici mai mult nici mai puţin decît sacrificiu personal în interes naţional. Într-un interviu acordat „Evenimentului zilei“, în 2006, Năstase afirma că n-a vrut să dea drumul marilor dosare pentru că scopul intrării în Uniunea Europeană ar fi trebuit să scuze mijloacele tipic româneşti: „N-am vrut să dezechilibrez Guvernul sau echipele, sau economia, sau partidul, sau... Aveam un dead-line care era decembrie 2004 pentru încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană. Dacă eu opream maşina în drum ca să fac curăţenie în maşină, maşina n-ar mai fi ajuns la ora respectivă. Miza esenţială, mai importantă decît alegerile, a fost finalizarea negocierilor cu UE. Altfel, ar fi plătit românii cu toţii. Ei nu ştiu lucrul ăsta. Am avut de făcut o alegere. Sigur, eu plătesc acum pentru un lucru pe care l-am făcut în interes general“.

„Ce partide?! Ce Parlament?!“

Seria de explicaţii continuă cu Rodica Stănoiu, ministrul Justiţiei în cabinetul Năstase, care spune că n-au fost mari dosare pentru că în perioada 2002-2004 nici nu aveam mare corupţie: „Erau şi atunci sponsorizări, dar lucrurile nu o luaseră atît de tare razna. Marea corupţie a început mai tîrziu, la marile retrocedări“. Şi totuşi, Rodica Stănoiu vine cu cel mai plauzibil scenariu pentru eşecul PNA: „Ce partide? Ce Parlament? Eu am fost prima care a vorbit de muşuroaiele intra-partinice. Am spus: România e condusă de grupuri de interese. În fiecare partid există un Hrebenciuc“. Relaţiile dintre politicieni erau atît de strînse încît nimeni nu dorea anchetarea adversarilor politici. PSD se opunea chiar anchetelor împotriva unor membri ai Opoziţiei.

Ca să poată ancheta miniştri, procurorii aveau nevoie de un aviz al Comisiei Speciale pentru Cercetarea Demnitarilor, subordonată Preşedinţiei. Comisia a refuzat în mai multe rînduri să dea aviz de anchetare pentru miniştrii din cabinetul Năstase. Inexistenţa denunţurilor tot în această cheie poate fi citită. Procurorul Miclescu, cel care l-a anchetat pe Fănel Păvălache, crede că de la acest caz s-ar fi putut ajunge la ministrul Şerban Mihăilescu, însă Păvălache n-a denunţat decît mulţi ani mai tîrziu. Toţi, de la funcţionari la miniştri, erau prinşi într-o horă şi învăţaseră că nu pot rezista decît împreună. Atunci cînd a apărut PNA-ul, multă lume a crezut că e un instrument al PSD-ului pentru a le face dosare adversarilor politici. N-a fost nici măcar atît. Parchetul Naţional Anticorupţie a rămas un steguleţ roşu pe harta de la Bruxelles, o atenţionare că n-avem undă verde spre integrare. Epoca de pace a PNA era însă pe sfîrşite. Schimbarea de putere din 2004 a modificat substanţial funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Ţepele pe care le promitea Băsescu n-au răsărit în Piaţa Victoriei, ci pe Ştirbei Vodă 79-81, la sediul noii Direcţii Naţionale Anticorupţie.

Epilog

- Fănel Păvălache – marea captură a PNA-ului – a făcut 3 ani de puşcărie, după care a dat România în judecată la CEDO pentru că în celulă a trebuit să suporte fumul de ţigară al celorlalţi condamnaţi. A cîştigat şi a fost despăgubit cu 10.000 de euro.

- Adrian Năstase a fost de două ori condamnat la închisoare pentru fapte de corupţie.

- Adrian Miclescu şi Alexandru Chiciu, procurori şefi de secţie în PNA în perioada, au intrat în avocatură. Miclescu a fost unul dintre apărătorii lui Năstase în dosarul „Trofeul Calităţii“. Alexandru Chiciu este avocatul Elenei Udrea în dosarele „Gala Bute“ şi „Microsoft“.

- Rodica Stănoiu e supărată că pe Wikipedia au scris despre ea: „remaniată pentru suspiciune de corupţie”.

(Citiţi în numărul următor: Interviu cu Ioan Amarei, primul procuror-şef al PNA)