Introducere în “teoria” unionismului convenţional

Cele 8 minciuni pe care se întemeiază unionismul primitiv-militant

MINCIUNA NR. 5: „Toată istoria noastră arată că întotdeauna am vrut să fim într-un stat comun”

Această ramură a lanţului „logic” al unionismului are, după cum ziceam, pentru înşelarea moldovenilor mai sentimentali, un sublanţ de afirmaţii notat în numerele trecute (I. a.), pe care îl repetăm aici:

I. a – (I. a. 1.) Toată istoria noastră arată că întotdeauna am vrut să fim într-un stat comun Þ (I .a. 2.) duşmanii ne-au împiedicat (politic sau prin deznaţionalizare) Þ (I. a. 3.) România reprezintă dorinţa de unire a tuturor românilor Þ (I. a. 4.) acum sîntem liberi să facem unirea Þ (I. a. 5.) deci, să o facem!

Istoria celor două ţări creştine de la nordul Dunării de Jos – Muntenia şi Moldova – nu cunoaşte nici un eveniment în întreaga lor istorie din care s-ar putea trage vreo concluzie privind dorinţa populaţiilor sau a claselor politice din ele să alcătuiască împreună un singur stat. Contra-argumentul care stă chiar la suprafaţă este: existenţa însăşi a celor două state pe parcursul a aproape 500 de ani fără a se întreprinde niciodată o singură mişcare de a se uni dovedeşte că ele nici nu au vrut să se unească. Altă întrebare este de ce ele nu au avut de gînd să se unească.

Unioniştii aduc, însă, exemplul lui Mihai Viteazul care, chipurile, ar fi înfăptuit „visul de veacuri al tuturor românilor” de a se uni într-un singur stat: timp de 5 (cinci) luni (mai-septembrie 1600) Moldova, Muntenia şi Transilvania (Ardealul) au fost conduse de către Mihai Viteazul. Da, timp de cinci luni Mihai Viteazul a fost în mod oficial domn al celor trei ţări.

Dar oare aceasta înseamnă că aceste trei ţări s-au unit? Sau că această unire s-a înfăptuit la dorinţa popoarelor celor trei ţări? Sau, măcar, la dorinţa boierilor (nobililor, în cazul Transilvaniei) celor trei ţări? Sau, măcar, la dorinţa Bisericilor locale din cele trei ţări?

La toate aceste întrebări răspunsul este unul: Nu. Ceea ce înseamnă că aflarea acestor trei ţări timp de cinci luni sub sceptrul unui singur domn nu reprezenta împlinirea vreunei dorinţe a celor trei ţări de a constitui un singur stat.

Mihai Viteazul lupta împotriva Imperiului Otoman şi avea nevoie de aliaţi. În acest scop el a făcut alianţă cu aşa-numită Liga Sfîntă (i se mai spune „Sfînta Alianţă”) în frunte cu Impreiul Habsburgic (Imperiul Austriac). Din această alianţă făceau parte şi domnitorul Moldovei Aron Tiranul şi principele Transilvaniei Sigismund Bathory. Atunci cînd aceste două ţări au ieşit din Sfînta Alianţă, Mihai Viteazul – cu acordul împăratului Rudolf II al Imperiului Habsburgic – a intrat cu armata pe rînd în aceste ţări ca să le readucă la Sfînta Alianţă. Ceea ce a şi executat. Adică, a fost vorba de un act dictat de interese geopolitice ale Sfîntei Alianţe şi nicidecum un act de voinţă al celor trei ţări de a forma un singur stat.

Altceva este că creştinii ortodocşi din Transilvania au salutat înscăunarea unui domn ortodox, deoarece vedeau în aceasta curmarea prigoanei lor de către catolicii care formau pe atunci clasa politică a Transilvaniei şi reprezentau „Europa”. Mai mult, creştinii ortodocşi din Polonia (în special români, dar şi ruteni) au trimis o delegaţie la Mihai Viteazul, cînd el se afla la Iaşi, cu rugămintea să-i elibereze pe ei de jugul catolicilor şi să ia sub oblăduirea sa pe toţi creştinii ortodocşi din Polonia („Europa” de atunci). Mihai Viteazul a refuzat să atace Polonia, deoarece aceasta ar fi împiedicat planurile lui şi ale Sfintei Alianţe de a porni război împotriva Imperiului Otoman. Acest fapt reconfirmă că nici pentru Mihai Viteazul „unirea tuturor românilor într-un singur stat” nu era nu că scop, dar nici nu era conştientizat ca atare.

Nici folclorul muntenesc, nici cel moldovenesc, nici cel ardelenesc, maramureşan, bănăţean sau crişănean nu are cîntece, balade, doine, legende, măcar snoave care să exprime „dorinţa de veacuri a tuturor românilor de a fi într-un singur stat”.

Astfel, şi această afirmaţie a unioniştilor este întru totul falsă.

I. a. 2. Iar dacă afirmaţia I. a. 1. este falsă, atunci nici afirmaţia I. a. 2. [precum că „duşmanii ne-au împiedicat (politic sau prin deznaţionalizare) să ne unim”] nu poate nici măcar să existe. Căci dacă cineva nu are vreun scop anume, atunci nimeni nici nu poate să-l împiedice să realizeze acel scop, căci acel cineva nu are un asemenea scop.

Tot de aici rezultă îndată că nici afirmaţia I. a. 3. [„România reprezintă dorinţa de unire a tuturor românilor”] nu este adevărată: dacă o asemenea dorinţă nu a existat, atunci nimic şi nimeni nu poate reprezenta împlinirea vreunei dorinţe ce nu există.

Cît priveşte afirmaţiile (I. a. 4.) [„acum sîntem liberi să facem unirea”] şi (I. a. 5.) [„deci, să o facem !”] falsitatea deplină a acestora a fost arătată mai sus la punctul I. 4. (va urma).

Benedict CIUBOTARU