Articol scris de Thomas L. Friedman şi publicat de The New York Times.

Vineri, prin anexarea unor părți din Ucraina, Putin a pus în mișcare niște forțe care transformă Rusia într-o gigantică Coree de Nord. Va fi un stat paranoic, furios și izolat, dar, spre deosebire de Coreea de Nord, versiunea rusească se va răspîndi peste 11 fusuri orare – de la Marea Arctică la Marea Neagră și de la marginile Europei libere pînă la marginea Alaskăi –, cu mii de focoase nucleare, scrie The New York Times, potrivit rador.

Am cunoscut o Rusie care era puternică, amenințătoare, dar stabilă – numită Uniunea Sovietică. Am cunoscut o Rusie care spera și ar fi putut să treacă la o democrație sub Mihail Gorbaciov, a lui Boris Elțîn, ba chiar și a unui Putin mai tînăr. Am cunoscut o Rusie care, sub conducerea unui Putin ceva mai bătrîn, devenise un ‘băiat rău’, piratînd America, otrăvind personalități ale opoziției, dar care mai era încă un exportator de petrol stabil și de încredere și un partener ocazional al Statelor Unite în materie de securitate atunci cînd, la ananghie, aveam nevoie de ajutorul Moscovei.

Dar nici unul dintre noi nu a cunoscut vreodată o Rusie pe care, acum, un Putin disperat și pus la zid pare să o creeze cu orice preț – o Rusie-paria, o Rusie mare și umilită, o Rusie care și-a pus pe fugă mulți dintre cei mai talentați ingineri, programatori și cercetători care acum încearcă să plece pe orice cale. Asta ar fi o Rusie care și-a pierdut deja mulți dintre partenerii săi comerciali și care poate supraviețui doar ca sursă de petrol și de gaze naturale pentru China, o Rusie eșuată, care ”transpiră” instabilitate prin toți porii.

O asemenea Rusie nu ar fi doar un pericol geopolitic. Ar fi și o tragedie umană de proporțiile unui mamut. Promovată de Putin, ”Nord-coreenizarea” Rusiei transformă o țară care a dat pe vremuri lumii cîțiva dintre cei mai renumiți scriitori, compozitori, muzicieni și savanți într-o țară care pare mai hotărîtă să facă chipsuri de cartofi decît microcipuri, mai faimoasă prin lenjeria sa otrăvită decît prin croitoria de lux și mai preocupată să-și deschidă rezervoarele subterane decît pe cele ale geniului uman și ale creativității de la suprafață. Întreaga lume devine întrucîtva ”micșorată” de ”micșorarea” Rusiei promovată de Putin.

Dar, prin anexarea de Vineri, este greu să întrevezi un alt rezultat atîta vreme cît Putin se mai află la putere. De ce? Un teoretician al jocurilor, Thomas Schelling, a rămas celebru cînd a spus că dacă te iei la întrecere cu un șofer, cea mai bună cale spre victorie – cea mai bună cale prin care să-l faci pe celălalt șofer să iasă de pe pistă – este aceea ca, înainte să înceapă cursa, să-ți demontezi volanul și să-l arunci pe fereastră. Mesajul adresat celuilalt șofer ar fi: aș vrea să mă dau la o parte, dar nu îmi mai pot controla mașina. Așa că mai bine virează tu!

Coreea de Nord este specializată în a încerca mereu să-și scoată adversari din minți. Acum, Putin a adoptat și el stratagema, anunțînd cu mare pompă că Rusia își anexează patru provincii ucrainene: Luhansk și Donețk, cele două regiuni sprijinite de ruși, unde forțele pro-Putin au luptat cu Kievul încă din 2014, și Herson și Zaporijia, ocupate la puțină vreme după invazia lui Putin din Februarie. Vineri, într-o mare sală de la Kremlin, Putin a declarat că locuitorii acestor patru regiuni vor deveni pentru totdeauna cetățeni ai Rusiei.

Ce pune Putin la cale? Începînd cu politica internă, baza lui Putin nu a formează studenții de la Universitatea de Stat din Moscova. Baza o formează naționaliștii de dreapta, tot mai furioși din cauza umilirii armatei ruse în Ucraina. Se prea poate ca, pentru a-și păstra sprijinul lor, Putin să fi simțit nevoia să demonstreze că, prin concentrarea rezerviștilor, el chiar poartă un război real pentru ”Mama Rusie”, și nu doar o vagă operațiune militară specială.

Totuși, s-ar putea ca asta să fie și o manevră din partea lui Putin, prin care încearcă să se ajungă la o soluție negociată. Nu aș fi surprins dacă, în curînd, el și-ar exprima dorința de a încheia un armistițiu – și dorința de a repara conductele și de a relua transportul gazelor spre orice țară dispusă să-i recunoască anexările.

Asta înseamnă că el nu poate ajunge la un acord decît dacă și pînă cînd nu îi va scoate pe ucraineni de pe toate teritoriile pe care le reclamă el acum, altminteri el trebuind să predea teritoriile pe care tocmai le-a transformat în teritoriu suveran rusesc. Ăsta ar fi un demers de rău augur. Pusă la grea încercare, armata lui Putin nu pare să fie capabilă să cucerească noi teritorii, ci pare mai degrabă să piardă din ele pe zi ce trece.

Pretinzînd niște teritorii pe care nu le controlează complet, mă tem că Putin se pune singur la colț și s-ar putea ca, într-o zi, să creadă că poate scăpa doar cu ajutorul armei nucleare.

În orice caz, Putin pare să vrea ca guvernanții de la Kiev și aliații lor occidentali să continue războiul pînă la Iarnă – cînd rezervele de gaze naturale ale Europei vor fi mai reduse, iar prețurile ar putea deveni astronomice –, ca să-și recupereze teritoriile pe care susținătorii săi ucraineni le-au menținut sub influența Rusiei începînd din 2014.

Oare Ucraina și Occidentul își vor schimba poziția?  Oare ”se vor ține de nas” ca să încheie cu Putin vreun acord împuțit ca să-i oprească războiul murdar? Sau Ucraina și Occidentul îl vor înfrunta cu încăpățînare, insistînd ca Putin să nu obțină nici un beneficiu teritorial din tot acest război, adică, să spună: nu renunțăm la principiul de a nu recunoaște ocuparea prin forță a unui teritoriu?

Nu vă lăsați păcăliți. În Europa vor exista presiuni vizînd acceptarea unei asemenea oferte din partea lui Putin. Cu siguranță, asta urmărește și Putin – să dezbine alianța occidentală și să scape cu fața curată printr-o ”victorie”.

Dar pentru Putin mai există și un alt pericol imediat. Dacă Occidentul nu-și schimbă poziția și nu optează pentru un acord cu el, ci, dimpotrivă, își sporește ajutorul armat și financiar pentru Ucraina, există șanse ca armata lui Putin să se dezmembreze.

E ceva greu de prevăzut, dar iată și un alt lucru, absolut previzibil: în prezent există o dinamică menită să apropie și mai mult Rusia lui Putin de modelul Coreii de Nord. Fenomenul a și început prin decizia lui Putin de a întrerupe aproape toate livrările de gaze naturale spre Europa Occidentală.

În afacerile de ordin energetic, un singur păcat rămîne absolut de neiertat: niciodată, dar absolut niciodată, să nu te dovedești un furnizor în care nu se poate avea încredere. Pentru cîțiva dintre cei mai vechi și mai buni clienți ai săi, începînd cu Germania și cu o bună parte din Uniunea Europeană, Putin s-a dovedit un furnizor în care nu se poate avea încredere. Cu toții caută acum o alternativă, livrări pe termen lung și noi surse de energie regenerabilă.

Vor fi necesari între doi și trei ani pentru ca o nouă rețea de conducte din Estul Mediteranei și pentru ca gazele naturale lichefiate din Statele Unite și din Nordul Africii să înceapă să înlocuiască la aceeași scară gazul rusesc. Dar atunci cînd asta se va întîmpla și cînd, la nivel mondial, livrările de gaze naturale vor spori în plan general ca să înlocuiască la aceeași scară gazul rusesc – și cînd vor apărea mai multe surse de energie regenerabilă –, Putin s-ar putea confrunta cu un pericol economic real. S-ar putea ca vechii săi clienți să mai achiziționeze ceva energie din Rusia, dar ei nu se vor mai baza din nou atît de mult pe Rusia. Iar China are să-l stoarcă cerînd mari reduceri.

Pe scurt, Putin își erodează cea mai mare resursă – poate, singura lui resursă – de venituri continue pe termen lung. În același timp, anexarea ilegală a regiunilor din Ucraina garantează că sancțiunile occidentale impuse Rusiei vor fi păstrate, dacă nu chiar intensificate, ceea ce nu ar face decît să accelereze îndreptarea Rusiei spre statutul de stat falimentar, iar tot mai mulți ruși cu meserii la mare căutare pe plan mondial vor părăsi țara cu siguranță.

Nimic din toate astea nu mă bucură. Este timpul ca liderii occidentali să se arate deopotrivă duri și inteligenți. Ei trebuie să știe cînd să schimbe macazul, cînd să-l facă pe celălalt să schimbe macazul și cînd să îi permită să își păstreze și o oarecare demnitate, chiar dacă el se comportă fără să arate respect nimănui. Se prea poate ca Putin să nu ne dea de ales și să ne facă să ne învățăm să trăim și cu o Coree de Nord rusească – cel puțin atîta timp cît el se mai află la putere. Dacă așa stau lucrurile, atunci va trebui să facem tot ce putem, dar tot ce-am putea să facem ar fi o lume cu mult mai instabilă.