Cizmarul Semion, foarte sărac, vrea să cumpere o singură şubă pentru întreaga lui familie; ducîndu-se în sat, nu primeşte însă banii pe care mujicii i-i datorează. Cam afumat, pe drumul de întoarcere, observă sprijinit de o capelă un om alb gol, trece pe lîngă el cu frică, apoi se întoarce gîndindu-se că acela ar putea să îngheţe, îl înveleşte în anteriul său, îl şi încalţă, şi îl duce pe pribeag cu el. Acasă, Matriona, care îl aştepta cu şuba nouă şi îl vede dezbrăcat, băut şi în tovărăşia unui necunoscut, îl ia la ceartă, după care se îmbunează însă şi îi ospătează cu ultimul blid de mîncare ce i-a mai rămas de la copii. Atunci pribeagul de care s-a îndurat zîmbeşte pentru o dată; iar a doua zi faţa i se luminează. Mărturiseşte doar că a fost pedepsit de Dumnezeu şi că îl cheamă Mihail. Rămîne lucrător la Semion, îi învaţă meseria, îl ajută.

Cam peste vreun an, intră în casă un boier fălos şi, dîndu-le un material scump, le comandă o pereche de cizme care să nu se uzeze. Semion se sperie de pretenţiile boierului, dar Mihail, uitîndu-se la el, zîmbeşte pentru a doua oară, luminîndu-se la faţă. Şi îi croieşte boierului nu cizme, ci nişte încălţări uşoare fără tălpi. Disperarea Matrionei trece însă cînd vine omul boierului cu ştirea că, în drum spre casă, acesta a murit, iar pentru a fi înmormîntat tocmai de asemenea încălţări e nevoie.

Mihail lucra de şase ani la Semion cînd a venit la ei o negustoreasă cu două fetiţe, una beteagă de piciorul stîng, şi comandă pentru ele pantofiori, unul pentru piciorul strîmb şi trei pentru picioarele bune, căci sînt gemene. Şi povesteşte femeia cum le luase la ea cînd cu şase ani în urmă le-a murit întîi tatăl, apoi mama, care, prăbuşindu-se peste fetiţe, i-a şi scrîntit uneia piciorul. Iar Mihai, uitîndu-se în sus, se apucă să zîmbească pentru a treia oară. Şi mărturiseşte binefăcătorilor lui cele ce i se întîmplaseră.

El era un înger, trimis de Dumnezeu să ia sufletul femeii, dar nu ascultase porunca, i se făcuse milă de născătoarea gemenelor. Şi fusese pedepsit. Se întorsese pe Pămînt spre a îndeplini porunca şi a pătrunde învăţătura: „Du-te de scoate sufletul din născătoare şi află trei cuvinte: află ce sălăşluieşte în oameni, şi ce nu le este oamenilor dat, şi prin ce trăiesc oamenii. Iar cînd ai aflat, te întorci în ceruri.”

Aşa l-a şi găsit Semion gol pe cîmp. Şi l-a îmbrăcat, l-a dus în casă, femeia lui, din gura căreia ieşise mai întîi sufletul mort, s-a îmbunat apoi şi l-a ospătat. Şi el, Mihail, s-a bucurat şi a zîmbit pentru întîia oară, fiindcă a aflat primul cuvînt, ce sălăşluieşte în oameni. „Am aflat că în oameni este iubire.” Apoi, cînd a venit boierul să comande cizme, el a fost singurul care a zărit în spatele lui îngerul morţii şi a aflat ce nu le este oamenilor dat. „Nu le este oamenilor dat să ştie ce le este de trebuinţă pentru trupul lor.” Şi a zîmbit a doua oară. Iar cînd a venit femeia cu copiii alteia pe care-i crescuse, a înţeles şi prin ce trăiesc oamenii. „Am aflat că orice om trăieşte nu prin grijă pentru sine, ci prin dragoste.”

Şi, înainte de a-şi lua zborul spre ceruri, îngerul iertat le mai explică lui Semion, Matrionei şi copiilor lor tîlcul celor trei întîmplări. Nu-i este dat omului să ştie dacă pînă seară îi vor trebui cizme pentru om viu sau încălţări uşoare pentru mort. Şi omul rămîne în viaţă nu prin gîndul la sine, ci prin mila şi dragostea faţă de altul. „Acum am înţeles că oamenilor doar li se pare că trăiesc datorită grijii faţă de sine, dar că ei trăiesc numai datorită iubirii. Cine e în iubire, acela este în Dumnezeu şi Dumnezeu este în el, pentru că Dumnezeu este iubire.”

Sursa: Ion Ianoşi, Tolstoi. Romanul unei drame, Bucureşti, Univers, 1991