Povestea mai putin stiuta a sectei din Romania care-i castra pe barbati si le promitea Raiul

Prin anii 1900, o sectă din Rusia convingea bărbații din România să se lase castrați ca să aibă drum lin către Rai. Femeile trebuiau să renunțe la sîni ca să aibă parte de aceleași beneficii.

Începutul anilor 1900 au fost de-a dreptul haotici, dar asta și pentru că multe dintre idei veneau din secolul precedent. Așa se face că, pînă în perioada interbelică, în București și alte orașe din România, a existat o sectă ai cărei membrii aveau un obicei îngrozitor: bărbați își tăiau penisurile, iar femeile sînii. Adepții erau însă apreciați, pentru că prestau unul dintre cele importate servicii de care are nevoie un mare oraș: transportul public.

Sectanții au ajuns să fie cunoscuți în România sub numele scopiți sau muscali. În 2003, Laura Engelstein a vorbit pe larg despre secta asta pornită în Rusia în cartea „Castration and the Heavenly Kingdom”. Adaugă pe listă și o cercetare cel puțin interesantă apărută în 2022: „Economic effects of voluntary religious castration on the informal provision of cooperation: The case of the Russian Skoptsy sect”. Da, despre asta va fi vorba și mai departe, dar cu accent pe ce s-a întîmplat în România.

Secta a pornit din Rusia

Scopiţii sau scapeţii au fost membrii unei secte religioase, care s-a format pe teritoriul Rusiei ţariste în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și care practica mastectomia la femei şi castrarea la bărbaţi. Adepții considerau că prin aceste mutilări corporale puteau atinge perfecţiunea spirituală deţinută de primii oameni, dinaintea comiterii păcatului originar.

Sectanţii Skoptsy erau de părere că, atunci cînd Adam şi Eva au fost expulzaţi din Grădina Edenului, şi-au luat fiecare în propriul corp cîte o jumătate din mărul interzis și astfel au apărut organele genitale masculine şi feminine. Mîntuirea era posibilă doar prin extirparea acestora.

Scopismul, deşi a fost opera unui ţăran aventurier din zona Uralilor, s-a răspîndit cu repeziciune în oraşele din jurul Capitalei imperiale ruse și a adunat adepţi din toate categoriile sociale. Asta deși în Codul Penal ţarist erau numiți: „inamicii omenirii, distrugătorii moralităţii şi criminalii legilor divine şi civile”. La rîndul său, Sfîntul Sinod al Bisericii Ruse a catalogat secta castraţilor drept eretică şi periculoasă. A acuzat-o și de blasfemie.

Vor fi renegaţi şi expulzaţi în Siberia, dar foarte mulţi dintre ei vor căuta refugiu în alte regiuni, printre care şi România, mai exact în zona Dobrogei. S-au amestecat cu lipovenii de acolo care vorbeau aceeaşi limbă.

Cei mai mulți au fost asimilaţi de către populaţia autohtonă, însă o bună parte dintre ei au rămas fideli credinţelor religioase şi au trăit izolaţi la marginea comunităţilor. Alţi scapeţi au ajuns în oraşe din Moldova – Iaşi şi Galaţi –, apoi în Bucureşti, unde au întemeiat casta muscalilor, adică birjarii.

„Profetul" care, în numele religiei, a scos eunuci pe bandă rulantă

Fondatorul sectei castraţilor este considerat un ţăran din zona Oriolului pe nume Kondrati Selivanov, care se pare că suferea de demenţă cronică, fiind internat de nenumărate ori. Individul respectiv s-a trezit pe la 1770 să propovăduiască reîncarnarea şi revenirea Mîntuitorului pe Pămînt, prin intermediul său. Refuza să accepte autoritatea Bibliei şi recunoştea doar puterea Spiritului Sfînt.

Selivanov ar fi fost discipolul unui alt ţăran, Andrei Ivanov, care fusese întemniţat în 1771, după ce convinsese un grup de 13 bărbaţi să-și taie mădularele şi să devină skoptsy.

„Noul Mesia” a promovat ideea mutilării fizice pe care trebuia să o suporte orice credincios, pentru a intra în graţiile divine. De aceea, castrarea (skoptsy în limba rusă înseamnă castrat) era calea cea mai sigură pentru mîntuirea păcatelor.

„Se practicau două forme de ritual: castrarea parţială sau cea minoră, denumită micul sigiliu, prin care se extirpau doar testiculele bărbaţilor; şi castrarea completă sau marele sigiliu care semnifica chirurgia totală a organului reproductiv masculin. În cazul din urmă, pentru a putea urina se impunea folosirea unui corn de vacă sau a unui tub de plumb. Mutilarea în cazul femeilor era la fel de înfiorătoare. Chiar dacă nu li se distrugea zona genitală, erau supuse tăierii ambilor sîni.” (Laura Engelstein, în lucrarea „Castration and the heavenly kingdom: a Russian folktale”)

Operația de castrare se făcea fără anestezie, cu un cuțit banal

Chestia asta cu micul şi marele „sigiliu” era o găselniţă a lui Selivanov, care a preluat citate din Apocalipsă despre cele şapte sigilii (peceţi) care prevesteau sfîrşitul lumii. Ambele operaţii erau practicate fără anestezie locală şi se efectuau de către femeile vîrstnice din sectă cu ajutorul unui cuţit. Erau şi cazuri în care bărbaţii se autoflageau după îndelungate sesiuni de dansuri mistice, care atingeau un nivel maxim de transă spirituală.

Hemoragiile erau cauterizate rudimentar prin folosirea fierului încins ca la animale. Ritualul era numit „botezul focului”.

Pentru fidelii lui Selivanov, organele sexuale reprezentau cheile Infernului de care profita Necuratul, iar atunci cînd se producea ritualul de mutilare, persoana care se transforma în eunuc trebuia să cînte şi să ceară clemenţă: „Domnul a înviat cu adevărat”, iar castratul este pregătit să se urce pe calul galben la fel ca în citatul biblic (vezi Apocalipsa 6,7-8).

De remarcat că tratamentul era aplicat doar după ce fiecare familie de scapeţi avea deja doi copii în componenţă. Trebuiau, totuși, să se înmulţească și ei pentru a respecta legea divină. Conform Bibliei, cea de a doua revenire a lui Iisus era posibilă doar cînd membrii sectei ajungeau la numărul apocaliptic de 144.000 persoane.

Șeful sectei i-a propus chiar fiului moștenitor al țarului să-și taie penisul

Profetul eunucilor – poreclit Corăbierul (cum ar veni, căpitanul bărcii care-i duce la nemurire) – s-a făcut remarcat în cadrul aristocraţiei ruseşti şi a atras atenţia Curţii Imperiale a Romanovilor. Primele informaţii despre aceste mutilări au ajuns la urechile ţarinei Ecaterina cea Mare (1729—1796), care a decretat investigarea lui Selivanov şi a sectei castraţilor.

Liderul a fost arestat şi deportat în Siberia, dar pe la 1795 a revenit la Moscova unde se prezenta drept reîncarnatul soţ al împărătesei Ecaterina, Petru al III-lea, decedat cu mulţi ani în urmă (1762).

A fost arestat din nou şi trimis la Sankt Petersburg, unde fiul moştenitor al Tronului, Pavel I, a avut curiozitatea să-l cunoască personal pe „tatăl său reîncarnat”. În demenţa lui naturală, Selivanov se prezenta drept Noul Mesia şi îi va propune ţarului Pavel I castrarea fizică şi puritatea spirituală. Un motiv suficient de puternic pentru a fi trimis direct la spitalul de psihiatrie.

Odată cu domnia lui Alexandru I al Rusiei (1801—1825), este eliberat datorită insistenţelor castraţilor din rîndul aristocraţiei care aprobau sesiunile de mutilare corporală ale sectei scapeţilor. În 1807, Sfîntul Sinod al Bisericii Ruse îl proclama pe Selinov un eretic periculos, iar secta sa era acuzată de blasfemie. Babuşca va mai trăi pînă în 1832 (se pare că depăşea 100 de ani) și a continuat seria castrărilor şi a excitaţiilor mistice în sesiuni care reuneau sute şi sute de persoane. Scotea eunuci pe bandă rulantă.

Numărul acestora ar fi atins cifra de 100 de mii de membri pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi, în ciuda persecuţiilor, s-a transformat într-o mişcare de amploare în jurul Moscovei şi a Sankt Petersburgului. De frica autorităţilor, odată cu moartea profetului, adepţii castrărilor au căutat refugiu în alte regiuni precum Siberia, Caucaz, Basarabia, Moldova şi Dobrogea, iar după instaurarea regimului bolşevic în Rusia au dispărut aproape în totalitate, după cum au notat Irina A. Tulipan și Evgheny A.Torchinov în „The castrati scoptsy sect in Russia: History, teaching and religious practice”.

Scopiții au ajuns și în România unde au monopolizat breasla birjarilor din Capitală

Primele familii de Skoptsky au intrat pe teritoriul românesc pe la începutul secolului al XIX-lea şi s-au aşezat la Sud de Dunăre, prin zona Munţilor Măcin din Dobrogea. Pentru populaţia autohtonă ei erau numiţi „muscali”, adică locuitori ai oraşului Moscova sau din împrejurimi.

În județul Tulcea, muscalii s-au amestecat cu comunitatea lipovenilor cărora le-au respectat tradiţiile şi obiceiurile, dar realizau pe ascuns ritualurile sectei scopiţilor. Umblau în costume de culoare albă şi practicau dansuri extenuante şi mutilarea membrilor.

Mărturie transmisă de un diacon de la Dunărea de Jos:

„Scapeţii sau castraţii sunt veniţi în ţara noastră cam pe la anul 1820. Ei se numesc între dînşii porumbeii albi spre a arăta că sunt inocenţi, pentru care şi convieţuiesc într-un fel de comunitate de mai mulţi bărbaţi şi femei la un loc, denumindu-se fraţi şi surori, caracteristica vieţii lor este abstinenţa sexuală prin castrarea şi a bărbaţilor şi a femeilor… Ei mărturisesc că Hristos s-a întrupat în persoana unui muscal pe nume Selivanov, care a întemeiat religia scapeţilor și au nădejdea că acesta va reveni pe pămînt cînd va mîntui lumea.” (Anghel Constantinescu, „Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos”

Tot în zona Dunării, sunt informaţii despre această sectă într-un jurnal al unei canadience care a locuit în portul gălăţean. A scris următoarele în „Ethel Greening Pantazzi, Roumania in the light and shadow”:

„Vizitii ruşi sunt printre figurile cele mai izbitoare din Galaţi. Ei sunt îmbrăcaţi în haine de catifea albastră foarte lungi cu care se acoperă pînă la gleznă şi cu cămăşi dintr-un satin roz…iar pe cap poartă şepci cu cozoroc. Toţi aceşti surugii sunt membrii unei secte religioase mici, Shopki, care au fost expulzați din Rusia pe seama convingerilor şi practicilor lor ciudate, după care s-au stabilit aici şi la Bucureşti şi sunt angajaţi exclusiv în afaceri de creştere, reproducere și vînzarea de cai, precum şi la conducerea trăsurilor.”

La Iaşi, cu mai bine de o sută de ani în urmă, muscalii îşi plimbau trăsurile prin faţa Mitropoliei și pe străzile principale ale Capitalei moldovene. Domniţelor le făcea mare plăcere să fie plimbate de către mătăhăloşii birjari scopiţi, iar soţii lor bogaţi erau chiar bucuroși să le lase în grija eunucilor, care nu le puteau pune în pericol căsnicia și nici reputația.

În Bucureşti, pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, afacerea cu birjari și caleştile cu cai era controlată de secta scopiţilor. Aceștia erau recunoscuţi drept cei mai buni vizitii, cu cele mai frumoase şi mai luxoase trăsuri.

„Birjarii muscali sau scopiţii cum le mai spuneau în popor, fiindcă, după primul lor copil se supuneau de bună voie unei operaţii chirurgicale ca să nu mai aibă copii pe viitor, erau toţi nişte uriaşi, mătăhăloşi, cu mers greoi şi faţa încreţită care aveau caii aduşi din stepa rusească, negri sau vineţi rotaţi, cu cozi lungiţi coame bogate.”
(George Potra, în „Din Bucureştii de ieri”)

Gheorghe Crutzescu, în lucrarea sa „Podul Mogoşoaiei – povestea unei străzi”, face o caracterizare a muscalilor din vremea respectivă: „Aliniaţi ca la paradă cu trăsurile lor sclipitoare, hamurile şi alămurile-lună, şi cu caii negri cu coada pînă la pămînt, mai lucioşi ca oglinda, aşteptau răbdători, impunători, nepăsători, muscalii birjari. Se pare că aceştia ar fi venit la noi odată cu armatele ruseşti pe la 1828, fiind primii vizitii ai ofiţerilor ruşi, după care au format o adevărată comunitate în apropiere de Obor, pe o uliţă care se numeşte strada Birjarilor.”

Scopitul Mișca era cel mai apreciat de domnișoare pentru că avea doar cai albi la trăsură

Muscalii mai puteau fi găsiţi şi în Piaţa Teatrului, în față la Fronescu, o cîrciumă din Băneasa, ori a restaurantului Flora de pe Şoseaua Kiseleff sau la Vila Regală. Foarte apreciaţi şi respectaţi, se impuneau prin corectitudine şi supunere şi erau persoane care nu căutau niciodată scandal.

Buni cunoscători ai Capitalei, ştiau să te ducă în orice colţ al oraşului. Legendele spun că doar „cei cu multe parale” puteau să beneficieze de serviciile lor, iar atunci cînd clientul urca în caleaşcă doar pronunţa cuvîntul „acasă” și muscalul ştia, fără greșeală, unde să-l ducă.

Istoria consemnează și numele unor birjari celebri în epocă: Alexa, Ivanov, Saşa sau Mişca, o dovadă în plus a originii lor slave. Despre Mișca, spre exemplu, se spune că era apreciat de către domnişoarele bogate din Bucureşti, întrucît folosea la trăsurile sale numai cai de culoare albă. Erau un fel de mașini de lux din vremurile noastre.

Numărul foarte mare al caleştilor muscalilor a crescut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar circulaţia avea de suferit.

Din acest motiv, Prefectura Capitalei a emis unele ordonanţe încă din 1879 prin care a reglementat situaţia. Acest lucru a lovit din greu în breasla muscalilor. Au apărut staţii de aşteptare, trasee fixe şi un orar pentru toţi birjarii, iar pe cea mai aglomerată arteră bucureşteană, Calea Victoriei, circulaţia trăsurilor fără clienţi era interzisă.

Toate aceste reglementări au dus la reducerea numărului de birjari în primii ani ai secolului XX. Una dintre ultimele referiri la muscali e într-o revistă National Geographic Society din 1935. Prezenta imagini cu ultimii membri ai sectei. Apoi nu s-a mai auzit nimic de ei. Au dispărut o dată cu obiceiul lor ciudat. Ai putea spune că, printre alte beneficii, apariția mașinii a salvat probabil și numeroase penisuri de la tăieri.

Articolul a fost publicat inițial pe 27 Aprilie 2017. A fost actualizat cu un plus de claritate adus subiectului.

Laurențiu Bărbieru, Vice.ro

01.05.24 - 00:04
01.05.24 - 00:12
03.05.24 - 00:29
01.05.24 - 00:11
02.05.24 - 13:35
02.05.24 - 01:12
02.05.24 - 13:37
02.05.24 - 13:34
09.05.24 - 17:17
03.05.24 - 12:37
02.05.24 - 13:32
04.05.24 - 13:23
03.05.24 - 12:22
09.05.24 - 17:15
10.05.24 - 11:40