Iarna aceasta, veştile bune vin ca promisiunile electorale. Triste sînt doar cele care vin cu chenar de doliu. Mai mult ne bucură noutăţile bune ca un soare primăvăratic sau cele care vin doar pentru a anunţa veşti şi mai bune pentru următoarele anotimpuri.

O să crească PIB-ul, zice o veste bună. Nu cu un anumit procent, cum ne-ar fi plăcut nouă, sau cu altul, ci doar cu cel anunţat de ministerul de resort. Cu procentul dorit de noi o să crească, dacă nu intervin modificări, schimbări şi reevaluări, peste cinci ani. Ori şi mai mult. Oricum nu chiar acum.

Inflaţia o să scadă, arată o altă veste bună. Sigur, nu acum, cînd o vedem crescînd, dar la anul, la anul celălalt, poate o să scadă. Şi faptul că ni se tot promit integrări şi aderări e o veste, de asemenea, bună, atît că nu mai aderăm în acea perioadă cum am fost asiguraţi, ci doar cîteva cincinale mai încolo.

Şi în alte spaţii intrăm, desigur, nu se mai îndoieşte nimeni – şi asta chiar e una dintre veştile foarte bune. Nu intrăm, bineînţeles, în luna care tocmai a trecut şi nici în luna care va trece la fel, dar e evident că pînă la prima ciocnire a Pămîntului cu un asteroid serios o s-o facem.

Şi noutăţile bune continuă să vină, neobosite. O să trăim mai bine imediat ce va trece un anumit număr de ani şi, fireşte, nu avem de aşteptat decît cîteva rînduri de alegeri ca să primim guvernarea care ni s-a promis acum alte cîteva rînduri în urmă. Şi, în tot răgazul ăsta de care au nevoie veştile bune să ajungă realitate, tot ce avem de făcut noi, consumatorii lor, e să ne punem pe aşteptat. Sigur, ca să nu stăm degeaba putem munci şi plăti taxe, însă astea sînt din categoria veştilor bune pe care ni le dăm singuri.

Dintr-o mică nefericire viaţa are un pic alt program. Are, din păcate, propriile calcule, ceva mai diferite de cifrele oficiale şi buletinele de ştiri. Sînt nişte socoteli bazate pe veşti sociale, medicale, băneşti, ba chiar filozofice aş spune, dacă aş şti că putem vorbi şi despre veştile proaste.

Calendarul privat al unui moldovean din rapoartele statistice nu ţine deloc seama de cei 67 sau 75 de ani liniari pe care instituţia abilitată i-a poreclit „speranţa de viaţă”. Dacă, bunăoară, ai fumat din şcoala generală, pe la 40 de ani deja trebuie să te laşi de ţigări. Dacă băutura proastă te-a optimizat în anii cînd erai june şi ferice, pe la 45-55 de ani e cazul să te interesezi la Spitalul Republican de posibilitatea unui nou ficat. Sexul, hai să fim serioşi, nu-ţi mai dă nici o şansă serioasă şi relevantă după ce treci de cincizeci. Ne-ar plăcea să fie altfel, însă realitatea e crudă şi neîndurătoare în acest sens. Adaugă la asta serviciul, copiii, gastritele, artritele, hiper sau hipotensiunea, depresia, ratele, facturile, iluziile, nervii, deziluziile, deznădejdea, deşertăciunea din jur şi vei vedea că viaţa cea dulce şi lipsită de griji se încadrează într-un spaţiu foarte strîmt.

Din cei şaptezeci şi ceva de ani la care te condamnă datele publice, tu trăieşti din plin abia vreo zece. Zece ani în care eşti constrîns să le rezolvi pe toate: să bei, să fumezi, să mîngîi un fund, să faci ce şi cum îţi pofteşte inima, să rîzi, să plîngi şi să nu-ţi pese. Zece ani adunaţi din frînturi risipite, mici bucurii şi succese, intervale mărunte de seninătate şi gata. Fiindcă restul vieţii eşti poftit să aştepţi, încarcerat în temniţa veştilor bune care – şi aici urmează o înjurătură cu principii şi valori – nu mai ajung la tine niciodată.

Lilia GRUBÎI