O fostă colegă şi-a înmormîntat nu demult mama. Din cînd în cînd o mai contactez pentru a o susţine în complicata perioadă, numai că ultima convorbire a fost mai mult utilă pentru mine, dovedindu-se de-a dreptul „răsturnătoare” de situaţii şi idei.

„Ştii, - îmi spune amica,- nu m-am gîndit niciodată că atunci cînd pleacă un om foarte scump perioada de după tragedie poate fi cea mai grea. Un timp mama a fost bolnavă, după care a zăcut la pat imobilizată, pe urmă am fost ocupată cu înmormîntarea şi toate au trecut fulgerător, tot mereu în probleme şi griji. Acum, însă, a venit timpul să fac ceva cu casa şi lucrurile mamei. Cîte ceva am dat de pomană, am dus şi pe la nişte mănăstiri, am împărţit pe la săraci, dar îmi rămîn încă o mulţime de obiecte. N-are nimeni nevoie de ele, iar să le arunc nu pot, nu mi se dă mîna, nu mă lasă inima, căci ştiu cît a muncit mama şi cum şi-a refuzat multe plăceri ca să le cumpere”.

Am ascultat-o şi imediat mi-am amintit de înţeleapta vorbă din popor precum că „nimeni nu ia nimic cu dînsul pe lumea cealaltă”. Numai că de data aceasta mi-am dat seama şi de profunzimea expresiei.

M-am gîndit, de asemenea, şi la părinţii mei. De cînd mă ştiu eu nu-i ţin minte să nu fi avut ce face, eu nu-i ţin minte să aibă timp liber berechet sau vreme pentru vacanţe de durată. Îmi amintesc poate vreo două concedii petrecute împreună cu toată familia, în rest se împărţeau – cîteva zile mergea unul din ei cu copiii la mare, iar celălalt rămînea acasă, după care se schimbau. Altminteri nu se putea. Pentru că de cînd mă ţin eu minte acasă era ceva de făcut sau de îngrijit: purcei, orătănii, reparaţii, mici construcţii, credite pentru televizor color, covoare, mobilă, alte cumpărături mai mici etc. etc. Şi de fapt cam aşa trăiau toţi cei care s-ar încadra în aşa-numita clasă de mijloc. Adică nu şefi, nu funcţionari de partid, angajaţi din comerţ ş.a.

Sărmanul tata deja a plecat fără să ia ceva cu el. Nici nu ştie măcar că l-am înmormîntat îmbrăcat în costum nou pe care în ultimii ani de viaţă aşa şi nu şi l-a permis, pentru că mereu apăreau în cale alte cheltuieli „mai importante” şi argumente de felul „da unde mă rog mă duc eu ca să mai cheltuim şi pe costum nou, merge şi cel vechi”. Acum, încerc s-o conving pe mama ca măcar în anii care i-au mai rămas să înţeleagă că toate cele materiale sînt deşarte şi pustii.

Am făcut nişte concluzii şi pentru mine. Iar după ce am vorbit cu colega mea îndurerată am făcut un fel de autoevaluare. Şi lista iniţială pentru cumpărăturile de primă necesitate s-a redus în jumătate. Ba chiar şi mai mult. M-am uimit de noua mea judecată: Cîte picioare am eu ca să-mi trebuiască, bunăoară, încă o pereche de sandalete în noul sezon estival? Copiii nu-i pun la socoteală că încă le creşte piciorul, eu însă foarte bine pot s-o duc şi cu ceea ce am. La fel şi cu hainele, la fel şi cu obiectele de mobilier, la fel şi cu o sumedenie de alte lucruri, care pînă la urmă sînt doar nişte ţoale, boarfe, rufe. Bulendre, pe care n-am să le iau cu mine, dar în schimb le vor face doar griji în plus cu valoare sentimentală copiilor mei.

Mă simt foarte uşurată acum. Mai ales că parcă m-aş simţi parte dintr-o castă elitistă. Asta după ce am citit că în lume ia amploare o mişcare socială ce pledează pentru debarasarea de lucrurile în plus şi optează pentru tot ceea ce este natural şi firesc. Primele s-au înregimentat mai multe vedete cu renume mondial care, văzînd diferite locuri şi moduri de viaţă pe Pămînt, au conştientizat că nu numai că nu iei nimic cu tine, dar chiar nu e firesc pentru un om să aibă patru case, 237 perechi de pantofi, 148 de paltoane şi 9 automobile. Or, chiar dacă istoria cu zeci de blănuri nu este a mea şi nici n-are de unde fi, atunci sigur îmi stă în puteri ca în loc de o cumpărătură, fără de care mă descurc uşor şi pe neobservate, să mergem undeva la vară împreună cu copiii. Pentru că nici acest timp nu-l poţi lua cu tine în ultimul drum, dar sigur îl poţi purta în inimă pînă în ultimul ceas, la despărţitura celor mai frumoase amintiri ce nu trebuie apoi vîndute sau împărţite la mănăstiri.

Lilia GRUBÎI