Se crede că există mai mult de 400 de milioane de porumbei în întreaga lume, dintre care majoritatea trăieşte în oraşe. De fapt, au devenit atît de omniprezenţi încît mulţi oameni au început să-i deteste, fiind numiţi şi „şobolani cu aripi”, avînd în vedere bolile pe care le pot răspîndi, iar descrierea nu este departe de adevăr. Totuşi, a existat un început şi au existat unele motive care au făcut ca porumbeii să devină atît de răspîndiţi în mediul urban. Porumbeii de oraş pe care îi cunoaştem astăzi au descendenţa într-o creatură sălbatică: porumbelul de stîncă (Columba livia). Aşa cum sugerează şi numele, pasărea preferă zonele cu teren accidentat, scrie Live Science.

Acum circa 10.000 de ani, înregistrările fosile ne arată că oamenii din Mesopotamia şi din Nordul Africii au început să atragă porumbeii cu ajutorul mîncării către aşezările umane, ceea ce a dus la începutul domesticirii păsării. „Atunci, oamenii au adus porumbei pentru a fi folosiţi drept animale de fermă”, a precizat Steve Portugal, ecofiziolog care studiază păsările. Porumbeii au reprezentat o sursă foarte bună de proteine şi grăsimi, ceea ce le-a asigurat locul printre oameni, ducînd la diversitatea de astăzi.

Apoi, oamenii au început să-i folosească şi pentru alte calităţi. Pe măsură ce păsările au devenit din ce în ce mai populare în Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Europa, au fost folosiţi pentru talentul lor în navigaţie. Sursele istorice arată că marinarii din Mediterană foloseau păsările pentru a îndrepta navele către ţărm. În oraşe, porumbeii au devenit mesageri aeropurtaţi care putea duce mesaje importante pe distanţe mari într-un timp scurt. În secolul al XVIII-lea, porumbeii au ajuns în America de Nord, unde au fost crescuţi în principal ca hobby. 

În mod inevitabil, păsările au început să scape din captivitate şi să se înmulţească. „Am creat acest habitat urban, iar apoi am creat un animal care se descurcă foarte bine în acesta”, a precizat Michael Habib, paleontolog la Dinosaur Institute din cadrul os Angeles County Museum of Natural History şi de la University of Southern California. „S-au descurcat în oraşe pentru că i-am creat să fie confortabili pe lîngă oameni”, a adăugat acesta.

„Nu cred că există mulţi porumbei care se culcă înfometaţi”

„Porumbeii sunt căţărători naturali, iar clădirile imită foarte bine stîncile. Ornamentele, ferestrele, unitatea de aer condiţionat oferă locuri ideale pentru porumbei, similare cu fisurile şi cavităţile din stînci”, a precizat Elizabeth Carlen de la Fordham University din New York City, cercetătoare care studiază evoluţia porumbeilor urbani. Altă trăsătură care îi face pe porumbei mai adaptabili este apetitul. În contextul în care alte specii îşi bazează dieta pe fructe, seminţe şi insecte, porumbeii mănîncă orice. „Celelalte specii sunt specialiste, iar porumbeii sunt generalişti”, a precizat Portugal. „Iar mîncarea este infinită: nu cred că există mulţi porumbei care se culcă înfometaţi”, a adăugat cercetătorul. Desigur, deseori se întîmplă să fie hrăniţi chiar de oameni.

Creşterea puilor este „cireaşa de pe tort”. Ambii părinţi îşi cresc puii cu ajutorul unui lapte bogat în proteine şi grăsimi care este produs de o glandă în gît. Astfel, în loc să se bazeze pe insecte, viermi şi seminţe pentru a-şi hrăni puii - resurse care sunt puţine în oraşe - porumbeii îşi pot hrăni necondiţionat descendenţii. „Atît timp cînd adulţi pot mînca, aceştia îşi pot hrăni puii”, a conchis Portugal.

Toate aceste trăsături oferă un mare avantaj competitiv porumbeilor în relaţie cu alte specii în încercarea de a supravieţui în „jungla urbană”. Aşadar, este uşor de înţeles că porumbeii s-au adaptat vieţii la oraş şi au ajuns la un număr atît de mare.