„La proşti trebuie meşteşug, nu glumă“

Pentru o scurtă perioadă, între 1881 şi 1882, I.L. Caragiale a fost revizor şcolar pentru judeţele Neamţ şi Suceava. Peste ani, Nenea Iancu i-a povestit lui Octavian Goga o întîmplare haioasă pe care a trăit-o în acele vremuri.

În lucrarea de memorii „Din trecutul oraşului Piatra-Neamţ”, publicată de Dimitrie Hogea, fost primar al urbei de la poalele Pietricicăi (1914-1918), sînt cuprinse şi cîteva amintiri legate de activitatea lui I.L. Caragiale în Neamţ. La vîrsta de 30 de ani, Caragiale a fost numit, prin decret regal, revizor şcolar pentru judeţele Baia (Suceava) şi Neamţ, cu reşedinţă la Piatra Neamţ. Deşi mandatul era pentru patru ani, Caragiale a activat doar în perioada 1 octombrie 1881 - 28 februarie 1882. „Atunci l’am văzut şi cunoscut întîia oară. Era tînăr, de vre-o 30 ani, voinic şi chipeş. Cu lumea intelectuală de la noi, n’a prea avut multe legături de prietenie, căci în scurtul timp cît a funcţionat ca revizor şcolar, era mai mult pe drumuri”, amintea D. Hogea în lucrarea sa.

Cu şampanie, în vizită la deţinutul Goga 

Deşi a activat o scurtă perioadă ca revizor şcolar în nordul Moldovei, Caragiale a rămas cu multe amintiri din acele vremuri. După aproape trei decenii, în urma unei vizite pe care i-a făcut-o lui Octavian Goga, aflat în detenţie la penitenciarul din Seghedin, Nenea Iancu i-a povestit o întîmplare haioasă petrecută în anii în care era revizor şcolar la Neamţ. Episodul a fost făcut cunoscut apoi de Goga, în lucrarea „Amintiri despre Caragiale”.

 „La Seghedin, în închisoarea unde ispăşeam o pedeapsă ungurească, acolo l-am văzut ultima oară”, mărturisea Octavian Goga despre întîlnirea cu Nenea Iancu. Aflat la Berlin, Caragiale îi trimitea zi de zi cărţi poştale, telegrame sau pachete cu cărţi nemţeşti, iar într-una din zile (martie 1911) a venit personal să stea de vorbă cu scriitorul întemniţat.

„... Uite, ţi-am adus nişte merinde şi două sticle de şampanie, să le bem noi laolaltă aici în Kecskemet, la magyar kiralyi allamfoghaz (Închisoarea regală maghiară de stat), mă rog frumos...”

Cu un an înainte de a muri (9 iunie 1912), la vîrsta de 59 de ani, Nenea Iancu era descris de Goga „mai tînăr ca oricînd”. „Se plimba de-a lungul odăii cu paşi lungi, se oprea cîteodată, îşi potrivea ochelarii de după care strălucea acelaşi neastîmpăr al ochilor cu sclipiri de oţel şi vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna”.

Pilda cu iapa nărăvaşă

În cele trei ore în care a fost în vizită, Caragiale i-a povestit lui Goga şi un episod din vremea în care era revizor şcolar la Piatra Neamţ.

„Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare... Avea popa o iapă murgă... Zic, „să mi-o dai, părinte, dimineaţa”.” ...Popa zîmbea. „Prea bucuros, domnule Iancule”. Şi-am plecat...”

Nenea Iancu avea însă destul de mult de furcă în a stăpîni iapa, după cum el însuşi povestea:

„Cît m-a zolit iapa ceea, mă... Oricum dam din căpăstru ieşea rău... N-o puteam cîrmui nicidecum...” La revenirea din inspecţie, Caragiale a purtat un dialog spumos cu preotul de la care împrumutase iapa, redat în amintirile lui O. Goga: „M-am întors la vreo doua ceasuri tot apă:

- Părinte, cît face iapa asta?

- Face zece galbeni!

- Ei, pui d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, a-n asta-i om... ”

Proprietarul iepei nărăvaşe i-a dat lui Caragiale şi soluţia pentru a o putea stăpîni şi conduce pe drumurile lungi din inspecţii: „Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învăţăm năravul... Ştii ce? Cînd o încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu să tragi de frîu la dreapta... Da' să tragi cumplit, auzi... Să vezi c-o ia la stînga... ”

Caragiale a menţionat că i-a urmat sfatul preotului, iar concluzia sa a fost: „Ei vezi, la prost, trebuie meşteşug, nu glumă... Ascultă-mă...”

Povestea lui Caragiale s-a vrut o pildă pentru prietenul ajuns în închisoare în urma articolelor publicate de Goga în revista „Ţara noastră” unde a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci. „Ţi-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă ochii şi urechile, îşi înfige capul în pămînt ca struţul, ridică spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii... Ei au un instinct de împotrivire organică”.