Acum căteva zile, pe căldurile acestea nenormal de dogorîtoare, în piaţă, cu o sumedenie de oameni, uşor inadecvaţi din cauza căldurii, un băieţel de vreo 6-7 ani, cu o îngheţată de ciocolată în mînă, s-a împiedicat şi a căzut cu tot cu desert, care imediat s-a înşirat pe maioul alb. S-a ridicat copilul cu genunchii plini de sînge, haina toată în praf şi pete cafenii, pe degete îi curgeau rămăşiţele îngheţatei, iar ochii, ochii se înecau în groază şi spaimă. Băiatul nu s-a plîns în nici un fel, n-a scos o lacrimă, doar atîta şoptea îngrozit către maică-sa: „Nu mă bate, te rog!”

Copilul, pe care îl dureau mult rănile de la genunchi, care se simţea jenat că a căzut, se temea de altceva, pentru că ştia că îl vor bate. Pentru că s-a împiedicat, pentru că s-a murdărit de îngheţată, pentru că a fost pricina unui caz neplăcut. În glasul lui era atîta deznădejde şi frică, că mie, mamă a doi copii, tocmai mi-au dat lacrimile. De neputinţă.

Nu ştiu dacă am văzut ceva mai tulburător decît acest băieţel, cu genunchi zdreliţi şi ochi înfioraţi. Şi nu ştiu dacă am cunoscut vreodată ceva mai neplăcut şi antipatic decît maică-sa, o cucoană la patru ace, dichisită şi geometrică toată de corectă (buze, unghii, ţinută, coafură etc.), numai că avînd o moacă de gorgonă.

Copiii nu trebuie bătuţi. Niciodată. Nu se iau în considerare în acest sens nişte urecheli sau o palmă la fund pentru o obrăznicie mai gravă. Copiii nu trebuie bătuţi pentru ceva ce nu au ştiut, ce nu pot coordona sau gestiona, pentru o minciunică nevinovată, pentru că nu au mîncat supa, pentru o notă negativă, pentru faptul că aşa vi se pare vouă, părinţilor, că ei intenţionat nu înţeleg matematica ş.a. Şi chiar nu merită să vă bateţi copilul pentru o imprudenţă, pentru o neatenţie, pentru o neîndemînare sau alte stîngăcii copilăreşti.

Un copil înseamnă dragoste. Fiecare copil, chiar şi cel mai dificil, cu un caracter complicat, înseamnă dragoste. Iar pentru această dragoste este nevoie de găsit răbdarea cuvenită, gingăşia necesară ca să compătimim. De găsit puterile trebuincioase ca să ne putem pe bune numi adulţi, protectori, parteneri, conlocutori şi nu nişte cîrpe infantile, insuficient de dezvoltate şi maturizate, care aşa şi au rămas în opoziţie, împreună cu frustrările din propria copilărie. Găsiţi puterile necesare ca să deveniţi copilului vostru prieten – fidel, devotat, iubit. Asta vă este necesar vouă în primul rînd şi nu lui.

P.S. Îmi dau seama că în urma citirii acestui text vor apărea întrebări. Şi, anticipîndu-le, recunosc: la acest capitol, am destule greşeli şi păcate în faţa copiilor mei. Pentru că nu m-am născut un pedagog notoriu. Şi am crescut şi eu ca mulţi dintre cititorii acestui ziar, auzind vorbe de felul – trebuie să-l baţi cît e mic, o bătaie bună nu strică nimănui, bătut bine de mic va creşte om mare etc. etc. Nu ştiu. Dar ştiu precis că cele mai mari procese de conştiinţă în faţa copiilor mei le am pentru că odată i-am pocnit la ciudă. Şi pentru că mai ştiu că violenţa chiar nu poate fi folositoare. Niciodată şi în nici un fel.

Lilia GRUBÎI