A fost partenera de viaţă a marelui gînditor cu care a împărţit aceeași man­sardă mai bine de 50 de ani. O relație ti­midă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rînd, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de la dispariția lui Emil Cioran. Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-şi facă un titlu de glorie din aso­cierea numelui său cu al lui Emil Cioran. A oferit ex­trem de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind „smuls” la ru­gă­mințile şi presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dra­maturgului Eugen Iones­cu. Autorul interviului, pro­fesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la București. Simone Boué s-a stins din viaţă un an mai tîrziu.

– Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi pe Cioran? Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.

– Mi-am început stu­diile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare. Am ajuns, deci, în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe Boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.

– Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?

– Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vîrstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mîncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lîngă mine şi m-a abordat, întrebîn­du-mă în ce zi suntem. Era 18 Noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.

– Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?

– Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împre­ună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atît de uşor.

– Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­cînd ordine, caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?

– Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „à detruire” („de distrus”). Sunt notaţii de gînduri, stări şi întîmplări, fără dată. Uneori, printre rînduri, găseşti scris „noapte atroce” sau „dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.

– La ce vă referiţi?

– Ce scrie e de o tristeţe sfîşietoare. Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atît de adînc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decît atunci cînd era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cîndva: ”Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decît atunci cînd îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.

– Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?

– Vorbeşte numai şi numai de el. De mine nici un cuvînt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întîmplări le trăiserăm amîndoi.

– Cioran era foarte discret cu viaţa lui pri­vată…

– N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram pro­fesoară. Cînd mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.

– Şi, totuşi, îi eraţi in­dispensabilă.

– Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi fără mine.

– Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?

– Nu, doar mă uluiește.

– Dar cînd îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?

– Cei foarte apropiați mă cunoșteau, desigur. Prin anii ’50, Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea tîrziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nici o formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.

– De ce?

– Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricît de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amîndoi pe Rue de l’Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.

– Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!

– Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.

– Era un om dificil?

– Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Cînd am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă: Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”. I-am zis: ”Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanță. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: ”Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cum­părături.

– Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?

– Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar, cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.

– Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?

– Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săp­tămîni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţe­les că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amîndoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.

– Plecaţi în vacanţe?

– Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu cîte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la cîte-o gazdă, dar el era foarte „spartan”. Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decît în peisaj, în mişcarea pasului.

– Ieșeați şi peste graniţe?

– Am fost în Spania (pentru care avea o mare pa­siune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.

– Cu trenul mergea totuşi, nu?

– Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu cîte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.

– În ce punct se afla cariera lui literară cînd l-aţi cunoscut?

– Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi po­vesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca tîrfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte tîrziu, abia cu „Exerciţii de admiraţie”, în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.

– Şi, totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?

– Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decît celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: ”Sunteţi Cioran?”, răspundea ”Nu!”. Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai tîrziu, cînd era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: ”Am fost!”.