Autor: Benedict CIUBOTARU

Din păcate, opoziţia tranşantă dintre „moldovenism” şi „românism” a devenit o permanenţă a conştiinţei sociale a populaţiei Republicii Moldova şi este exploatată în cele mai barbare şi perfide moduri de către clasa politică din RM, nu rareori cu participarea prea puţin constructivă a unor personaje politice de la vest de Prut. După cum remarcă cu toată pertinenţa dl Iurie Roşca în editorialul său din 10.03.16, „aceste subiecte incendiare otrăvesc spaţiul public şi cantonează segmente largi ale cetăţenilor în zone de conflict iremediabil”. Dar ceea ce este mult mai grav, iarăşi, conform sentinţei perfect adevărate a aceluiaşi autor, „baricadele ridicate de cele două grupări „fundamentaliste” devin insurmontabile din perspectiva edificării unui stat funcţional şi a unei societăţi ce ar împărtăşi acelaşi set de valori şi repere comune.” Este o sentinţă nu numai în sens de judecată logică, dar, ceea ce este de-a dreptul ucigător, şi în sensul de condamnare. De condamnare a statului Republica Moldova la desfiinţare. Astfel, locul pe care îl ocupă această opoziţie în mentalul colectiv reprezintă singura sau una dintre cauzele esenţiale ale eşecului – cel puţin deocamdată – a statalităţii populaţiei Moldovei de Răsărit.

„Artificialitatea” sau desfiinţarea Republicii Moldova sînt, cel puţin, platonice

Societatea moldovenească se confruntă din chiar momentul proclamării independenţei Republicii Moldova cu un „conflict ideologic, identitar şi etnolingvistic”, cum este el calificat pe scurt în acelaşi editorial. Ca orice conflict, nici acesta nu poate dura la nesfîrşit. Iar soluţiile pentru el pot fi foarte diferite, pînă la opus, adică prin desfiinţarea – cel puţin în spaţiul societăţii moldoveneşti – a uneia dintre aceste două ideologii cu tot cu purtătorii ei, ori prin desfiinţarea amîndurora ca urmare (a) a extincţiei purtătorilor lor şi înlocuirii acestora – prin imigrare şi prin politica „multiculturalismului” – liberalismului promovată în educaţie – cu o altă populaţie prea puţin sensibilă la probleme identitare sau (b) a depăşirii acestor ideologii de către o altă viziune mult mai cuprinzătoare şi mai conforme cu valorile supreme ale condiţiei de om.

Cert este că faptul însuşi al luptei pentru supremaţie a fiecăreia dintre aceste două ideologii – într-un sens complementare (după cum vom arăta mai jos) – nu poate avea alt deznodămînt decît desfiinţarea statului Republica Moldova fie prin încorporarea lui la România sau la Ucraina sau la Rusia in integro sau prin împărţirea între doi sau, respectiv, trei „moştenitori” ai lui.

Personal, consider, nu fără temeiuri (pe care, fireşte, nu le voi reproduce aici pentru a nu ieşi din cadrul discuţiei), că, în condiţiile unei confruntări geopolitice (dar nu numai geopolitice) globale, desfiinţarea în orice mod a statului Republica Moldova nu se află în puterea nici unuia dintre vecinii lui mai apropiaţi sau mai depărtaţi. Însăşi existenţa lui reprezintă o convenţie care reflectă un anumit echilibru de forţe (dar nu de interese) la nivel global. De altfel, această observaţie este întru totul valabilă, în particular, şi pentru cei doi vecini imediaţi ai noştri. Prin urmare, ar fi cazul ca să nu rîdă ruptul de cîrpit. Din această cauză orice discuţii privind „artificialitatea” sau desfiinţarea Republicii Moldova sînt, cel puţin, platonice, adică lipsite de orice noimă în afară de cea de subminare a vieţuirii cît de cît omeneşti – sub aspect social-economic – a populaţiei ei.

Oricît de categoric şi exclusivist ar părea, dar sub aspect strict logic – alter non datur, în calitate de singură soluţie constructivă pentru acest conflict poate servi numai cea indicată la punctul 2b. Adică, acea soluţie care se întemeiază pe condiţia de om şi porneşte de la ea.

Dar ce este omul?

La această întrebare răspund religiile: cîte răspunsuri există, atîtea civilizaţii sînt astăzi pe glob. Astfel, bunăoară, civilizaţia apuseană afirmă (antropologia euro-americană) prin întreaga sa cultură, legislaţie şi sistemul său instituţional că omul este „un animal dotat cu raţiune”. Iar civilizaţia budistă vede în om un cheag de suferinţe. Islamul, dimpotrivă, vede în om o creatură strict circumscrisă imanentului care este obligată să se supună unui Dumnezeu neiubitor, răzbunător, neiertător, răutăcios şi viclean. Iudaismul socoteşte că numai iudeul este om deplin (în sensul talmudic), pe cînd celelalte fiinţe omeneşti sînt animale dotate cu raţiune să înţeleagă poruncile omului. Civilizaţia ortodoxă vede în om o făptură creată de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”. Care dintre aceste concepte de om, reciproc incompatibile, este cel corespunzător condiţiei de om, esenţei omului, ontologiei lui reale?

Nu este locul aici să facem apologia civilizaţiei ortodoxe şi, respectiv, a Ortodoxiei. Putem doar să remarcăm că întreaga existenţă în istorie a strămoşilor românilor şi ai celor 99,8% din populaţia Moldovei de la est de Prut s-a desfăşurat în Ortodoxie, în cadrul civilizaţiei ortodoxe. Altfel spus, strămoşii tuturor acestora „împărtăşesc acelaşi set de valori şi repere comune” – cele ale Bisericii, cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Pe de altă parte, este imperios să constatăm că toate civilizaţiile tradiţionale s-au prăbuşit în decursul ultimelor 3-5 generaţii ca urmare a impunerii pe toate căile a singurei civilizaţii ontologic atradiţionale (e o contradicţie în termeni aici, deoarece civilizaţia – ca fenomen uman – este prin definiţie produsul unei loialităţi maxime faţă de o tradiţie anume) – cea euro-americană, cea incompatibilă cu orice tradiţii: deh, animalul, fie şi unul dotat cu „raţiune”, nu are tradiţii în principiu, ci doar instincte care îi şi ţin loc de tradiţie (antropologia ortodoxă mărturiseşte că aceste „instincte” reprezintă, de fapt, patimi lăsate de voia omului să-l bîntuie şi să-l robească).

Ca urmare, astăzi putem urmări doar epave de civilizaţii sau surogate confecţionate prin laboratoarele războiului info-psihologic gen fundamentalismul zis islamic, mişcarea New Age sau religia antropolatră a „drepturilor omului” cu toate tentaculele ei de libertăţi şi tolerantisme. Sîntem, astfel, martori ai descompunerii tot mai avansate a identităţilor civilizaţionale milenare, descompunere care a cuprins toate civilizaţiile, cea vest-europeană fiind demult descompusă, aneantizată şi înlocuită cu „civilizaţia” globală a lui homo oeconomicus – produsul ei de marcă cu drept absolut de copyright („specialitatea casei”).

Identitatea civilizaţională, alias cea religioasă, este eminamente identitatea de om, de om sui-generis, căci numai religiile răspund pozitiv la o asemenea întrebare (înţelegem că, în acest sens, nu putem avea mai mult decît un singur răspuns adevărat). Cîte civilizaţii avem – tot atîtea identităţi de om avem, adică tot atîtea omeniri reciproc incompatibile. Ele sînt incompatibile sub aspect ontologic (spiritual şi moral), nu şi în sens de convieţuire pe aceeaşi planetă. Fireşte, această convieţuire este posibilă în măsura respectării condiţiei sine qua non de departajare teritorială strictă între aceste civilizaţii în calitatea lor de autorităţi spirituale şi morale, inclusiv între purtătorii lor. Convieţuirea este incompatibilă cu migraţia geografică în masă dintr-o civilizaţie pe teritoriul unei alteia. Tocmai din cauza acestei incompatibilităţi ontologice nu există şi nu pot exista prin definiţie „drepturi şi valori general-umane”, deoarece nu există un om la general, un om care să nu aparţină nici uneia dintre civilizaţii, adică să nu fie nici musulman, nici iudeu, nici hindus, nici budist, nici euro-american (apusean), nici african, nici latino-american şi nici ortodox.

Numai animalele nu au identitate de om, adică nu aparţin nici uneia dintre religii, nici uneia dintre civilizaţii – ca expresie instituţională a unei tradiţii de a fi om. Aici este cheia înţelegerii de ce campionii globalişti ai democraţiei caută să impună tuturor civilizaţiilor şi pe toate căile, inclusiv prin crime împotriva umanităţii, modelul lor antiuman de „drepturi ale „omului-animal” dotat cu raţiune”. Acesta este mobilul criminal al tuturor revoluţiilor „florale-coloristice” şi ale „primăverilor arabe”.

Identitatea etno-culturală – anume cea disputată între adepţii celor două ideologii – „moldovenismul” şi „românismul” – nu face recurs la identitatea de om şi nici nu o presupune în subiacent. Nici o ideologie, chiar şi una confecţionată pentru uzul „vulgului”, nu va avea influenţă de durată fără o întemeiere pe identitatea de om, pe acea identitate care este proprie întregii dăinuiri a poporului (popoarelor) date. Aceste două ideologii opuse au carenţe spirituale, morale şi factologice (istorice, ştiinţifice) dintre cele mai grave.

 (va urma)