La capătul standardelor bipolare

O rudă de-a mea se află într-o deplasare de durată în Turcia. Misiunea şi-o îndeplineşte într-un oraş de provincie, departe de metropole sau de regiunea balneară, zone care oriunde în lume se deosebesc printr-un alt mod de viaţă. Păi, iată, potrivit povestirilor, în această localitate încă se mai poate urmări ceea ce înainte era descris în ziare cu titlul „Două lumi, două feluri de-a gîndi şi a trăi”. Femeile au mijloacele lor de transport urban, în localurile de alimentaţie publică spaţiul este împărţit în funcţie de gen, în magazine lipsesc băuturile alcoolice, bărbaţii au un comportament de familişti exemplari care nici vorbă să tragă cu ochiul după vreo damă etc.

Totodată, nu e ceva ieşit din comun să întîlneşti femei care lucrează în oficii moderne, bunăoară. De regulă, acestea sînt tinere şi nu se deosebesc de semeni din alte ţări. Machiate, îmbrăcate modern, iar din vestimentaţie nu lipsesc articolele mulate pe corp. Sînt sociabile, drăguţe, intră în discuţie, ba mai mult – ar putea chiar să nu refuze şi o ieşire la un bar sau restaurant.

Numai că aceste ieşiri parcă ar fi rupte dintr-o comedie sovietică unde eroina venea la întîlnirile amoroase împreună cu unchiu-său. Or, străinii care lucrează în oraşul cu pricina povestesc de un caz cum o turcoaică cu un comportament mai libertin, invitată la o cafenea într-o companie, şi-a permis un coctail alcoolizat. Din neobişnuinţă, probabil, tipa s-a cherchelit foarte repede, însă n-a reuşit să se dea în spectacol pentru că la fel de operativ au răsărit ca din pămînt nişte bărbaţi turci şi au scos-o. Nu au făcut scandal, dar au fost atît de expliciţi, lămurind ce se poate şi ce nu cu o femeie de-a lor că celor cu invitaţia le-a pierit pentru totdeauna cheful să lege prietenii cu turcoaice.

Pe de altă parte: aceşti bărbaţi, buni familişti, cu durere de inimă pentru femeile lor, care-şi pupă în public odraslele, iar în magazine îşi ţin romanţios nevestele de mînă şi nu au nici bere în marketuri, se schimbă în mod miraculos de cum stau de vorbă cu un moldovean. Ochii îndată le devin languroşi, vocea le coboară la semişoaptă, interesul cel mare fiind dacă n-ar fi posibil vreun aranjament cu „devuşika” (cu accentul pe U) sau în cel mai rău caz poate e chilipir de vreo sticlă de băutură.

Trebuie să mai lămuresc ideea acestei schiţe? Ar fi vreun rost? Cum să aştepţi să te respecte cineva în lume, dacă demult nu mai punem nici un preţ pe noi înşine, şi am permis, şi am ajuns ce am ajuns - ţara cu băutură nelimitată şi „devUşte” accesibile. Mă refer în primul rînd la moralitate pentru că de aici pornesc toate.

Odată, am mers întîmplător într-o maşină cu o moldoveancă care lucrează în Italia. După ce a mîncat ceva, a deschis geamul, a aruncat fără nici o jenă hîrtia în care a fost învelită gustarea, iar concomitent ne-a spus foarte amuzată că „iaca, în Italia, pentru aşa ceva ai fi primit o amendă oho-ho-ho”. Bucuraţi-vă, fraţilor! Cît a mai rămas să vă satisfaceţi şi instinctele în stradă că aici se poate şi nici amendă nu vă dea nimeni.

Lilia GRUBÎI