Literatura română este genială, dar de importanţă locală

Motto: - Vreau să comand un burger şi o Cola. – Dar, domnule, vă aflaţi într-o bibliotecă!... – Atunci daţi-mi, vă rog, inimă de cîine şi vin de păpădii, iar la desert dulceaţă de coarne (Buzdugan Fermecatov).

După ce am văzut, în numărul din 30 septembrie a. c., că nu prea avem muzică naţională, acum ne dă pinteni o altă întrebare presantă: dar roman, ca piesă de artilerie grea a literaturii, avem? Sigur că avem, şi tocmai de aceea vom încerca să argumentăm, dacă mai este nevoie, în rîndurile ce urmează. Romanul – iată cu ce se defilează pe “Piaţa Roşie” a literelor universale! Restul, ca să facem o glumă nereuşită, este… literatură.

Întrebare: De ce anume romanului îi revine supremaţia în cadrul concertului baroc al genurilor literare? Răspuns: Pentru că autorii pînzelor de largă respiraţie epică creează, construiesc imaginare lumi şi oameni noi, ceea ce înseamnă că ei se iau la trîntă cu Dumnezeu. Vă aminţi probabil cum Dostoevski, constatînd lipsa unei instanţe morale supreme în societate, scria în disperare de cauză: “Dacă Dumnezeu nu există, eu sînt Dumnezeu!”. Altă întrebare: Este, scrisul în general, o lucrare dumnezeiască? Răspuns: Filozoful elveţian Denis de Rougemont spune în lucrările sale ceva în sensul că Literatura e mai degrabă de partea Diavolului decît de partea lui Dumnezeu.

Din punct de vedere teologal, religios e o pură vanitate deşartă să-ţi pui, trufaş, numele pe o carte.

Într-un top al celor mai bune romane româneşti din secolul XX, Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale a luat locul întîi (cele mai multe puncte). Aşadar Pirgu, atît de puţin european, vicios şi balcanic în accepţia unui fel de alibi pentru eşecuri neasumate, este personajul care ne “reprezintă”, care ne atrage ca pe nişte fluturi la lumînare…

Top-ul în cauză este rezultatul unei anchete realizate la începutul anului 2001 de către săptămînalul Observator cultural în rîndurile profesioniştilor lecturii, la care au răspuns peste o sută de critici şi istorici literari. Craii de Curtea-Veche a fost urmat, în ordine, de următoarele lucrări romaneşti: Patul lui Procust de Camil Petrescu, Moromeţii (I) de Marin Preda, Ion de Liviu Rebreanu, Concert de muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Pădurea spînzuraţilor de Liviu Rebreanu, Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, Întîmplări în irealitatea imediată de M. Blecher, Cartea de la Metopolis/Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu şi, pe poziţia a zecea, Bunavestire de Nicolae Breban.

Personal, aş fi vrut ca în acest Top-10 să figureze şi Mihail Sebastian (1907-1945; nume la naştere: Iosif Hechter) cu romanul De două mii de ani... (1934), care este un lung examen iudaic de conştiinţă (subl. lui M. S.) într-o Românie interbelică în care „Naţional însemna român, creştin numai în variantă ortodoxă, ţara doar ca expresie a unei realităţi geografice populate de băştinaşii aparţinînd unei singure „rase”, cea ariană. În context, alogeni erau consideraţi evreii, care ar fi infectat cu viruşi organismul altminteri sănătos al societăţii româneşti” (Aurel Martin). Toată Europa era, ca într-o febră drăcească, ţăcănită pe atunci: cîţiva (Mussolini, Franco, Salazar) cu fascismul, alţii cu hitlerismul şi legionarismul, al treilea cu stalinismul.

Gînd, suflet, stil elegant ca o marchiză – asta mi-a plăcut întotdeauana la Sebastian eseistul, romancierul şi dramaturgul. Strict contemporan. Fierbinte (pe căldicei, adică pe cei nici reci, nici fierbinţi, Dumnezeu îi scuipă de pe limbă). Nemijlocit autobiografic. Personalizant, la modul autenticismului trăirist. În limita mereu inefabilului eu uman. Cică avea un suflet atît de mare, încît îi era milă şi de diavol.

După cum se ştie, Camil Petrescu a fost, după Nae Ionescu (Ghiţă Blidaru, în romanul lui Sebastian), celălalt mentor al generaţiei tinere interbelice. Dacă nu chiar primul, căci s-a arătat mai consecvent cu sine, cu structura lui morală, cu principiile sale de rară claritate.

Întrebat în interbelic, de către un ziarist, “De ce nu avem roman?”, Camil Petrescu răspunde: “Cu eroi care mănîncă trei săptămîni cinci măsline, care fumează cinci ani o ţigară, cu cîrciuma din tîrgşorul de munte şi gospodăria cu trei coteţe a dascălului din Moldova, nu se poate face roman şi nici măcar literatură. Literatura presupune, fireşte, probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sînt posibile (…) Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele obişnuite. Sau, cel puţin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, în real conflict cu societatea (…) Caracterul tare e combativ, imperialist. El nu se poate conţine. Nevoia de luptă pentru el e vitală. De aici, destinul tragic şi tumultuos al eroilor lui Balzac, Dostoevski, Tolstoi. Romanul e luptă, ciocnire de caractere”.

“Patul lui Procust” de Camil Petrescu nu e un mare roman, dar e unul inteligent şi bine construit, care se citeşte cu plăcere şi după trei sferturi de secol de la apariţie. Aşa crede manolescul Nicolae, iar subsemnatul subscrie. Credeţi cumva că de la 1930 încoace s-a schimbat ceva esenţial în România, la nivel de mentalitate?

Asta fiind naţia, vocaţia şi situaţia, “Кудатыскачешь, гордыйконь” pre nume Mircea Cărtărescu sau Emilian Galaicu-Păun? De fapt, nimic curios nu este aici. Pur şi sumplu, în timp ce noi ne războim pe viaţă şi pe moarte, încă neştiind cum se scrie vocabula “cuvînt” – cu “î” din “i” ori cu “â” din “a”?! – lumea se informează, merge în pas cu progresul. Amînăm lucrurile de azi pe mine, nedorind să înţelegem că “tihna fără studiu e moarte şi mormînt al omului viu”. Iar între timp apare Internetul (bunicuţa modernă a copiilor noştri de la 7 la 70 de ani), Istoria universală a infamiei de Borges sau Cititorul de Schlink. După ce ai scris (măcar) asemenea cărţi, poţi să mori liniştit – posteritatea îţi este asigurată pe o bună bucată de vreme.

Brusc treziţi din toropeala lui dolce farniente, începem febril să recuperăm ceea ce am pierdut, adică “să ne racordăm la standardele internaţionale”, însă deja e prea tîrziu, iar ceea ce producem noi în fierbinţeală nu este copt pe îndelete şi are gustul lucrurilor mimate, pîrpîlite la flacăra unui foc de paie. Contrafăcute.

La distanţă de ani, pe Camil Petrescu îl completează pilduitorul prozator ardelean Augustin Buzura. Întrebat de către Vasile Gîrneţ “de ce nu sîntem traduşi peste hotare? Din cauza circulaţiei restrînse a limbii române?”, A. Buzura, pe atunci preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, a răspuns în cunoştinţă de cauză: “Sîntem neînţeleşi nu din cauza limbii, ci a unui mod depăşit de a gîndi” (vezi: revista “Contrafort”, Chişinău, 2005).

După cum observa George Călinescu în “Gîlceava înţeleptului cu lumea”, la noi individul e nepăsător, sătul, milos, prin urmare cam searbăd, cam şters sufleteşte, „incapabil de mari nebunii, de mari întreprinderi”. Nu e luptă crîncenă, şi unde nu e luptă, unde nu e viciu prăpăstios, nu e nici geniu. Şi tot acolo: „Romancierul nostru nu are ce spune despre viaţă, fiindcă el însuşi n-o cunoaşte decît sub forma alimentaţiunii, romancierul occidental o cunoaşte în chipul hidos al unui infern. Lipsa de caractere tipice din literatura noastră de aici vine”.

Aşa că Nobelul la români tot de prin zona alimentaţiunii va veni. El se amînă pînă vom reuşi să inventăm, în premieră mondială, Cozonacul de Paşti fără făină, fără ouă, fără ulei, fără zahăr, fără stafide, fără mac şi, dacă e posibil, fără apă.

Iată că previziunea mea din 2004 privitor la alimentaţiune s-a îndeplinit: la începutul anului 2009 românii au bătut, la Bucureşti, recordul Guiness la cel mai lung cîrnaţ afumat şi cel mai greu tort cu frişcă şi cu fructe.

Nu poţi, în spaţiul unui articol de ziar, să relevezi caleidoscopia unei entităţi numite întreg. Totuşi, nu-mi iese din cap fraza nucleară a lui Camil Petrescu: Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sînt posibile. Într-adevăr, un creator seamănă cu timpul, cu ţara în care trăieşte. Cu oamenii printre care se învîrte. Dintotdeauna m-au impresionat două lucruri: eficienţa americană şi abisalitatea slavă. Căutînd să mi le explic, am ajuns, citind, la nişte concluzii… Popoarele mari (altfel spus: cu caracter; cu vocaţie istorică) se afirmă, sînt polemice chiar şi atunci cînd dau un simplu “Bună ziua!”. Ele parcă au în sînge beţia riscului şi nebunia iubirii totale.

Am putea avansa ipoteza că eficienţa americană şi abisalitatea rusă ar putea veni şi de aici: din credinţa în nemurirea sufletului. Popoarele mici (citeşte: fără vocaţie istorică) se “descurcă”. Numai popoarele cu suflet mare sînt mari. Mari în sensul performanţei materiale şi cultural-spirituale.

Partea şi mai dureroasă e că un popor mic în sensul gesturilor de anvergură nu poate fi profund religios. Mai bine zis, e mic fiindcă nu crede cu adevărat, nu a dobîndit sau nu poate (deocamdată) dobîndi credinţa în veşnicia spiritului. Nu-i simte bătaia de aripă nevăzută.

Şi atunci cum sînt aceste colectivităţi? Sînt bigote/habotnice. Mimetice. Aproximative. Adică Nici Domnului lumînare, nici dracului vătrai (proverb rusesc). Una spun, alta gîndesc şi cu totul altceva fac. Popoare cu temperatură critică: Incertă. Cea mai periculoasă dintre temperaturi.

Omul structural cumsecade, spiritualizat, religios în înţelesul superior al cuvîntului nu poate fi nici fanatic, nici fundamentalist, nici şovin, nici naţionalist. Extremismele sînt agresiuni împotriva omului.

Citiţi-l pe Stere: basarabenii niciodată n-au fost antisemiţi sau antiruşi!

Tot aşa cum n-au fost şi nu sînt nici azi antiromâni. Marea lor majoritate – 80-90 la sută – sînt antiunionişti. Pur şi simplu, au vrut şi vor să aibă patria lor: Moldova.

Oriunde-ar curge drumul, încotrova,

Ne ţine-n viaţă dorul de Moldova.

Dinu MIHAIL