Marele om de cultură a construit un adevărat templu şi a făcut spiritism pentru a-i vorbi genialei Iulia

Iulia Haşdeu a fost lumina care a însufleţit existenţa ilustrului om de cultură, Bogdan Petriceicu Haşdeu, care a lăsat în urmă o importantă operă, ca scriitor, istoric, enciclopedist, lingvist sau om politic. Viaţa sa a cunoscut însă o cotitură ireversibilă, moartea prematură a fiicei aruncîndu-l pe Hasdeu în misticism.

Fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu, a venit pe lume în ziua de 14 noiembrie 1869, în casa marelui scriitor de pe strada Carol I, nr.14, Bucureşti.

Iulia, botezată cu acelaşi nume ca al mamei sale, avea să atragă asupra sa toată atenţia soţilor Haşdeu. Mama se ocupa efectiv de creşterea şi educarea fetei, în timp ce tatăl îi oferea repere în evoluţia sa intelectuală, fără să aibă o implicare directă.

 Iulia Haşdeu a fost un copil precoce, un geniu în miniatură. La vîrsta de doi ani şi jumătate ştia să citească, la patru ani scria, la cinci ani compunea primele poezii, la opt ani trecea examenele de şcoală primară, iar la 11 ani termina liceul Sfîntul Sava din Bucureşti. Fetiţa scria poveşti pentru copii şi versuri, pe teme istorice, chiar înainte de a împlini şapte ani. În adolescenţă, cunoştea trei limbi străine, franceza, germana şi engleza, scria poezii, piese de teatru şi poveşti. 

 Ajunsă la Paris, împreună cu mama sa, Iulia s-a înscris, în 1886, la Facultatea de Litere a Universităţii Sorbona, unde, la vîrsta de 16 ani, îşi uimea profesorii cu talentul său, spre mîndria tatălui, pe care, în ciuda distanţei fizice, îl păstra aproape de ea, prin intermediul scrisorilor. 

 ”Corespondenţa scrisă dintre Iulia şi tatăl său era puntea de comunicare. Dar corespondenţa era rară şi de multe ori telegrafică. La zece ani scria în jurnal:

“Aş vrea să-i trimit în fiecare zi scrisoare, însă mama mă ocărăşte că stau prea mult în casă. Zice că dînsa are grijă să-i dea de ştire că sîntem sănătoase şi că dumnealui, dacă ar fi fost într-adevăr neliniştit pentru noi, ar fi venit aici. El a rămas să lucreze, şi mama ştie bine că este aşa. Se necăjeşte degeaba dumneaei.” (Constantin Nemeş, ”Iulia, a doua ediţiune a lui Haşdeu”)

Iulia Haşdeu a murit la vîrsta de 19 ani

Lumina din viaţa marelui cărturar începea să pălească în 1888, odată cu ivirea primelor semne de tuberculoză în corpul celei mai dragi fiinţe de pe Pămînt. Iulia voia să o înfrunte, dovadă fiind epistola adresată tatălui ei în care spunea că este hotărîtă să îşi susţină lucrarea de doctorat, al cărei subiect şi-l alesese deja. Starea de sănătate se agrava rapid iar mutarea fetei din Paris în locuri mai însorite, precum Italia şi Elveţia, a fost o primă încercare a lui Haşdeu de a-şi salva copilul.

Ulterior, tatăl îngrijorat a adus-o pe bolnavă la Bucureşti, apoi la Mănăstirea Agapia, în fuga după un miracol salvator. Zadarnic, pentru că în toamna anului 1888, cu cîteva luni înainte de a împlini vîrsta de 19 ani, Iulia Haşdeu a murit, răpusă de tuberculoză. A fost înmormîntată la Cimitirul Bellu, din Bucureşti.

La vîrsta de 20 de ani, Iulia Haşdeu ar fi devenit prima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris, dacă nu ar fi fost răpusă de boala care era de nestăvilit la acea vreme. 

Auto-convertirea la spiritism sau alinarea suferinţei pricinuită de pierderea fiicei

Dispariţia prematură a unicului copil l-a determinat pe Haşdeu să renunţe la reperele care îl ghidaseră pînă atunci în viaţă şi să descopere în spiritism, singura cale de a continua să existe, singurul leac pentru suferinţa sa. Era punctul de unde creatorul unor opere însemnate avea să trăiască doar pentru întîlnirea cu spiritul fiicei sale, Iulia. 

Noua abordare a vieţii lui Bogdan Petriceicu Haşdeu i-a fost parcă sugerată din lumea spiritelor, printr-o întîmplare pe care marele savant a descris-o în prologul lucrării ”Sic cogito”, o lucrare filosofică despre divinitate.

 "Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seară umedă şi posomorîtă şedeam singur în odaie lîngă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hîrtie şi mai multe creioane. Cum? nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mîna mea luă un creion şi-i rezemă vîrful de luciul hîrtiei. Începui a simţi la tîmpla stîngă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi cînd ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată, mîna mea se puse într-o mişcare fără astîmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Cînd braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hărtie şi cetii acolo foarte limpede: <Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu> - (Sînt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hasdeu) Era scris şi iscalit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.", scria Haşdeu, în 1892.

Extrem de afectat de moartea unicului copil, faţă de care înfiripase o relaţie specială, Haşdeu a construit, la Cîmpina, între 1894 şi 1896, un castel, în memoria Iuliei. ”Castelul Iulia Haşdeu” a fost templul menit să-i mijlocească tatălui îndurerat relaţia spirituală cu fiica sa, din Ceruri, misticismul fiind dimensiunea existenţei lui Haşdeu, de la vîrsta de 50 de ani, pînă la moarte. 

În templul de la Cîmpina, Haşdeu şi-a continuat disperat practicile spiritiste, încercînd să comunice cu fiica plecată dintre cei vii. Era convins că sufletul fetei îl ghida în toate voinţele sale. Se spune că, printr-o astfel de şedinţă de spiritism, Haşdeu a primit de la Iulia planurile de construcţie ale Castelului din Cîmpina, o clădire stranie şi futuristă pentru acea epocă. Demn de menţionat că această construcţie, alături de monumentul funerar al Iuliei Haşdeu, din cimitirul bucureştean Bellu, sînt unicele temple spiritiste din lume.

Şi la amenajarea cavoului, Haşdeu era convins că spiritul Iuliei i-a „comandat” decorarea cu trei busturi: al lui Iisus Hristos, al lui Shakespeare şi al lui Victor Hugo, toate formînd trinitatea. ”Din arhiva spiritistă putem afla că la 12 aprilie, 1891, medium fiind Th. Speranţia, savantul a primit propunerea de a aşeza, de-o parte şi de alta a scării, undeva la intrarea în cavou, două oglinzi. <Pentru a avea infinitul>, i-ar fi spus Iulia… B. P. Haşdeu face întocmai, apoi îi comandă artistului G. D. Mirea să picteze cîte un înger, al cărui chip să se răsfrîngă în oglinda cealaltă, producînd astfel o impresie deosebită.” (”Spiritul Iuliei Haşdeu încă bîntuie castelul din Cîmpina”, edituramateescu.ro)

Haşdeu a devenit atras de lumea de dincolo, fără a-şi pierde însă discernămîntul, după evaluările unor contemporani. Crea punţi de legătură cu sufletul iubitei sale fiice prin şedinţe de spiritism, pe care la început le organiza la cavoul Iuliei din cimitirul Bellu, apoi în biroul de la Arhivele Naţionale, unde era director, iar în ultima parte a vieţii, în castelul-templu de la Cîmpina, unde s-a mutat în 1897.

Cum comunica Haşdeu cu spiritele celor dragi

Erau invocate pe rînd spiritele Iuliei Haşdeu şi, ulterior, după deces, al mamei ei, cealaltă Iulia, al lui Nicolae, fratele lui Hasdeu şi ale lui Tadeu şi Alexandru Haşdeu, bunicul şi tatăl scriitorului.

Comunicarea cu spiritele se făcea mai mult în franceză, însă exista ”înţelegere” şi pe alte limbi, precum româna, engleza, rusa şi chiar araba. Era obligatorie prezenţa unui mediu foarte priceput. Din perioada 23 decembrie 1890 pînă în 18 aprilie 1903 s-a păstrat transcrierea a numai 101 rezumate ale şedinţelor de spiritism, dintr-un număr mult mai mare. Potrivit acestora, Iulia vorbea despre casă, îi dădea tatălui ei sfaturi cu privire la diverse probleme şi povestea chiar şi despre vieţile ei anterioare sau despre amestecul în contactul imaterial din timpul şedinţei al unor spirite inferioare în comunicaţie.

Alături de Haşdeu, participau la astfel de şedinţe cărturari şi artişti, cărora aceste experienţe le deschideau noi orizonturi de explorat.

Iulian BUNILĂ