Ştefan Melnic sau Copacul evadat din pădure

-Tu ai văzut vreodată scriitor criticat, făcut cîrpă de podele pentru o carte pe care nu a scris-o niciodată? mă întreabă într-o zi, la o ţigară lîngă Casa Presei, Ştefan Melnic.

- ???!!!

- Ei, uite, acela sînt eu.

Am tăcut mai multe... fumuri:

- Dar cînd, unde şi cum s-a întîmplat trebuşoara asta?

- În 1985. În fiecare an, prin luna aprilie-mai, la Uniunea Scriitorilor se făceau bilanţurile anului literar rămas în urmă. Scriitori, critici şi cercetători literari erau desemnaţi din timp de către conducerea US pentru a se pronunţa pe marginea recoltei literare acumulate pe durata unui an.

Toate acestea au fost puse în discuţie şi în 1985. Şi s-a tot vorbit, căci vorba lungă e bogăţia ţărilor sărace… Cînd a venit, în sfîrşit, momentul Literaturii pentru copii, la tribună a ieşit criticul literar Vasile Nastasiu (acum pot să-i dau numele, căci a trecut, demultişor, în lumea celor drepţi). Şi unde a început să tune şi să detune Vasile, căci întotdeauna vorbea pe tonuri înalte, deşi parcă nu era surd.

Trec cinci, zece, douăzeci de minute şi relativ tînărul critic literar tot nu încetează să dea cu capul de toţi pereţii Uniunii Scriitorilor o biată carte de-a mea nici scrisă, nici, cu atît mai mult, editată. A vorbit 30 de minute despre această carte, pentru ca după asta să părăsească împăcat tribuna şi să ia liniştit loc în sală. Domeniul Literatura pentru copii a fost ilustrat şi epuizat cu o singură lucrare de referinţă: cartea mea nescrisă nici pînă în ziua de azi.

- Bine, bade Ştefan, dar pe ce s-a bazat cînd te-a ales anume pe dumneata drept victimă a diatribei sale?

- În 1983, am prezentat la Editura “Literatura artistică” o ofertă de carte pe anul 1984. Tot atunci am depus şi o adnotare, cum se cerea în asemenea cazuri, în care precizam că în viitoarea mea “capodoperă” voi vorbi despre contribuţia detaşamentelor de octombrei la lucrările agricole de vară. Se vede că titlul şi adnotarea viitoarei cărţi a nimerit în Planul editorial pe anul 1984. Probabil că Nastasiu ş-a construit focoasa diatribă de jumătate de oră în baza acelei adnotări.

- Dar atunci, în cadrul adunării de bilanţ literar, nu te-ai ridicat, opărit cum erai, să spui că n-ai semnat o atare carte?

- Am stat cuminte în bancă, fără să scot vreun cuvînt.

- De ce? Doar cel mai bun aliat al călăului (în cazul dat: al unui critic absolut nedrept cu un scriitor) este tăcerea victimei.

- În primul rînd, mă gîndeam că o să intervină cineva din rîndurile conducerii US, nu se putea ca măcar unul dintre aceştia să nu ştie că eu nu am la activ o asemenea carte. Apoi în sală erau mulţi şefi şi redactori de la Editura “Literatura artistică”. Cineva dintre dînşii cunoştea ridicolul situaţiei. Însă toţi au luat apă în gură.

- Şi cu ce s-a terminat mascarada asta?

- Cu aceea că adunarea s-a încheiat şi fiecare ne-am împrăştiat pe la casele cui ne are... Dar, ca să vezi, povestea acestei cărţi nescrise nu se termină aici. Trecuseră vreo cinci ani. Ieşisem din casă şi tot mergînd aşa fără vreun scop precis, dau, mai jos de Televiziune, de o autocisternă unde se vindea must. Îmi iau o halbă de must, o savurez printre pleoape şi, la un moment dat îl zăresc pe Vasile Nastasiu trecînd prin preajmă.

Mă apropii de dînsul şi îi spun că fac cinste cu o sfîntă doză de must. El acceptă, înşfăcăm halbele şi ne retragem într-o parte. Nu rezist şi l-a un moment dat totuşi îl întreb:

 - Poţi să-mi spui acum, dragă Vasile, cum de ai reuşit performanţa de a mă face, în 1985, cîrpă de podele pentru o carte pe care n-am scris-o?

- Tu eşti nebun? Cum n-ai scris-o?! Am pe masă, acasă, cartea ta, pe care am citit-o din scoarţă în scoarţă. Putem merge chiar acum la mine, ca să ţi-o arăt, locuiesc aici, pe aproape. Sînt acolo rînduri întregi subliniate, cu creionul roşu, de mine...

- Nu mai mergem nicăieri, fiindcă n-ai ce-mi arăta. Vasile, tu n-ai subliniat nimic cu creionul, şi ştii bine asta.

Atunci s-a schimbat la faţă, a început să se bîlbîie şi să mă roage slugarnic:

- Bade Ştefan, te rog mult să nu spui despre asta nimănui, mă auzi, îmi promiţi?

Am tăcut chitic peste 20 de ani. Prin 2008 am scris o carte despre drepturile copilului. Revista “Florile dalbe” mi-a propus s-o public, în foileton, acolo. Redactorul-şef Ion Anton a găsit de cuviinţă s-o prefaţeze şi i-a solicitat o prezentare – cui credeţi? – lui…V. Nastasiu. Acesta a scris recenzia şi, înainte de a o încredinţa tiparului, redactorul-şef mi-a dat-o ca s-o citesc.

I-am mulţumit lui Anton de intenţie, însă l-am rugat să nu publice recenzia cu pricina. Pe motiv că şi de astă dată V. Nastasiu n-a citit cartea. S-a agăţat acolo de o frază de la sfîrşitul dactilogramei mele şi a însăilat o lungă poveste care nu avea nici în clin(ton), nici în mînecă cu “obiectul lui de calvar demiurgic”.

“De ce îţi spun eu toate acestea?” continuă badea Ştefan la aceeaşi ţigară interminabilă. – Prin relatarea acestui caz, vreau să spun că noi sîntem un soi, un zăvod de oameni care aproape toate lucrurile le facem după ureche, din auzite, în grabă, superficial, aproximativ. De mîntuială. Şi încă mai avem obrăznicia de a ne jelui la tot pasul că nu ne merge în viaţă, că ne sabotează Istoria şi Vecinii… Aproximativul naşte aproximativi şi diletanţi. Diletantismul se plimbă ca o tornadă prin Moldova. Înainte de a da vina pe alţii, să ne gîndim că răul, mîzga se află chircite în fiecare dintre noi.

Scurtă carte de vizită: Pe scriitorul Ştefan Melnic (alias Ştefan Tudor) îl cunosc de vreo 40 de ani. Am fost, de cîteva ori, şi în casa familiei sale. Şi la o cafea, şi la un pahar de vorbă, şi la o cană de ceai. Mai ales ceai, fiindcă e o adevărată farmacie naturistă ambulantă. Pe mine, bunăoară, m-a lecuit de bronşită. Cu curcubeţică, căreia Măria Sa Poporul nostru cel paşnic, harnic, mult şi vesăl îi mai spune coaiele-popii.

Cică scrie cărţi interesante... Dar ce înseamnă interesant? O carte, dacă e carte, ori te demolează, ori te înalţă. Ei bine, cartea lui Ştefan Melnic, Satana pe pămînt, m-a dărîmat. Fiindcă are vocaţie de pedagog, cultivă predilect poezia pentru copii cu mesaj, cu sugestii morale delicat picurate în text. Este didactic, însă nu didacticist: Nu există paznic la cuvinte!/Intră în livada lor, bogată/Şi culege-atît cît poţi cuprinde,/Şi mai vin-o dată, şi-nc-o dată.//Nu există paznic la cuvinte!/Este-n lumea asta un cîntar/(Care se numeşte simplu, minte!),/Din păcate, folosit cam rar.

Dacă ar fi să-i creionez un portret lapidar, aş scrie cam aşa: Fire peninsulară. Copac evadat din pădure. Fiinţă singură şi singulară.

Mai pe scurt, ŞM e un “nenorocit pătat de cerneală” (Kurt Vonnegut).

Nu cred că i-ar face plăcere aceste rînduri ale mele. Care plăcere?! Va ieşi ceva cu scandal, din care vor sări multe scîntei. Am încercat şi alteori să scriu despre dînsul, însă s-a stropşit la mine să scriu, dacă ţin morţiş, după moartea sa. Căci – poate nu ştiaţi – omul are prostul obicei de a mai şi muri uneori… Şi dacă mor eu înainte… cine-mi îndeplineşte datoria?

Aşa că luna aceasta, cînd Ştefan Melnic împlineşte – pentru prima şi ultima dată în viaţă! – 75 de ani, mi-a plesnit răbdarea şi am decis să scriu aşa cum pot cu mintea mea puţină. La mulţi ani, bade Ştefan, şi toţi cu bani! Căci sănătatea goală e pe jumătate boală. Iar de aici încolo fie ce-o phi.

Dinu MIHAIL