Pentru a da expresie atenției sporite a reprezentanților înalților demnitari de la curțile voievodale față de mănăstirea Ețcani, îi vom nominaliza pe unii din cei care au împroprietărit mănăstirea Ețcani. Printre ei, se număra soția lui Eremia Movilă, Doamna Safta, care a cumpărat un loc de moară pe rîulețul Dragomirești și l-a donat mănăstirii Ețcani Același lucru îl face, la 1610, și fiul lui Ieremia Movilă, Constantin Movilă. Mai tarziu, pe timpul domniei lui Miron Barnovschi (1590-1633), între anii 1621-1629, aceiași Doamnă Safta înalță, din propriile mijloace financiare, o moară pentru necesitățile mănăstirii. Moara a fost amplasată pe același loc de danie de pe rîul Dragomirna, ”mai în jos de Rusciorii din ținutul Sucevii”.

Rusciorii era o localitate a cărei jumătate din moșiile sale fuseseră donate mănăstirii Dragomirna, ctitoria lui Anastasie Crimca. Amplasarea morii pe teritoriile respective a provocat un conflict între Mitropolie și mănăstirea Ețcani. Litigiul s-a soldat cu pierderea morii de către mănăstire. La ordinul mitropolitului, care a fost vizibil deranjat de construcție, moara a fost distrusă. Conflictul dintre mănăstire și mitropolit revine pe rol în discuțiile Divanului de pe timpul domniei lui Alexandru Iliaș. Divanul a dat dreptate de cauză mănăstirii Ețcani. Ea a redobîndit drepturile asupra locului litigios unde a fost amplasată moara.

Prin urmare, în anul 1632, domnul Moldovei Alexandru Iliaș a emis un act, conform căruia locul de moară, mai jos de Rusciorii Sucevei, se declara proprietate inamovibila a mănăstirii Ețcani. Mănăstirea avea dreptul de a-și reconstrui pe acel lot moara, anterior distrusă, ca să “le rămîie cu toate veniturile în stăpînire în veci și alții să nu se amestece”.

Pomenitul rîuleț Dragomirești își ducea apele sale pe lîngă mănăstirea Dragomirna, formînd o buclă și încovoindu-se ușor în jurul satului Mitocul Dragomirnei, proprietate a mănăstirii, apoi își urma cursul, revărsîndu-se în rîul Suceava, undeva mai în jos de fosta gară Ețcani. Exact pe locul unde s-a aflat fosta gară Ețcani, mai înainte a fost litigiosul sat Rusciorii. Dar, la 1776, deja cînd Bucovina era încorporată în frontierele Austriei, nu mai exista nici pomină de sat.

Actualmente, rîulețul Dragomirești se mai numește și rîul Hucului. Pămînturile de pe ambele maluri ale rîulețului Hucului din comuna Dragomirnei, amplasate în apropiere de satul Ețcani, în tradiția orală a localnicilor, se numesc pînă în prezent “Vatra Morii”. După lichidarea mănăstirii Ețcani, actele ei de valoare au fost preluate de către Mitropolia Iașului.

Deși, pe parcursul secolelor, voievozii făuritori de țară și de neam au făurit o temelie temeinica pentru dezvoltarea în continuare a mănăstirii Ețcani, după încorporarea Bucovinei la Austro-Ungaria, mecanismul austriac a intervenit ostentativ pentru a stopa evoluția acestui lăcaș de cult. Prin urmare, prin actul de la 1775, rămîne a fi cunoscut pentru posteritate numele ultimei starețe a mănăstirii Ețcani – maica Ierofteea. Odată desființată, mănăstirea, precum e și firesc, apare întrebarea: care a fost destinul celorlalte călugărițe de la Ețcani? În istoriografie, se presupune că ele s-ar fi refugiat la mănăstirea de maici din Pătrăuți, care se afla în imediata apropiere. Sursele scrise ne spun despre o vale din Mitocul Dragomirnei, căreia în popor i se mai spune mai pînă în prezent: Valea Călugăriței.

Se zice că prin acele locuri ar fi trăit o călugăriță bătrînă, pînă a plecat în lumea celor drepți. Și această Maică Evlavioasă nu ar fi fost alta decît una din călugărițele mănăstirii Ețcani sau chiar fosta stareță Ierofteea. “…Întrebînd pe oamenii bătrîni din Mitoc de ce se cheamă valea aceasta “Valea Călugăriței”, mi-au povestit că, încă de pe cînd erau ei copii, trăia acolo o călugăriță foarte bătrînă, care din cînd în cînd venea și prin sat pe la casele gospodarilor, cari o miluiau cu ce aveau, iar în valea aceea avea ea o chilioară unde-și petrecea zilele. De aceea i s-a dat acestei văi numele de “Valea Călugăriței”. Localnicii afirmau că acea călugăriță, care a dat văii din Mitocul Dragomirnei numele, era una din călugărițele din Ețcani, care și-a petrecut bătrînețele pe tărîmurile dătătoare de viață ale fostei oaze dumnezeiești.

La început de secol XX, în depărtările străjuite de orizonturile trandafirii ale serii, pe una din colinele Ețcanilor, se reliefa elegantă și tristă biserica mănăstirii Ețcani. E vorba de acel lăcaș care a fost înălțat prin eforturile cuvioaselor Nazaria și Angelina în anul 1639. Desigur, timpul a marcat-o inexorabil. Culorile sau șters, tencuiala a căzut, zidurile s-au izolat unul de altul prin fisurile șerpuitoare. Cu toate aceste delăsări, datorită importanței ei, în calitate de monument istoric, ea a fost vizitată de consacrați teologi și cercetători ai timpului (Episcopul Melchisedec, Dr. Eugen Kozak ș.a.).

Aici au fost descoperite importante vestigii ale trecutului. În pronausul bisericii se aflau două pietre funerare. Una din ele era sculptată în limba greacă, cea de-a doua în limba slavonă. Pe prima din ele scria: ”Pomenește Doamne cu sfinții sufletul robului tău Ioan, fiul lui Manuil Murati din Roma. A răposat și s-a înmormîntat în timpul domniei lui Io Bogdan Voevod, în anul 7018 (1510), August 13. E vorba de Bogdan al III-lea (1479-1517), fiul lui Ștefan cel Mare. Pe piatra funerară alăturată, cu inscripția în slavonă, citim următoarele: “Acest mormînt l-a împodobit serva lui D-zeu Nastasia soțului ei Muratko, care a trecut la vecinica odihnă în anul 7019 (1511) Octomvrie 15 – să-i fie pomenirea vecinică”. Au mai fost atestate și alte pietre din 1519, 1525 etc.

Astăzi, acele pietre funerare rămîn a fi unicele dovezi care veghează prin secole istoricele locuri unde a fost cîndva vestita mănăstire. Pe cînd ea însuși, sub povara anilor, a rămas a fi doar o idee, uitată pe nedrept în tumultul altor evenimente. Bizar, dar tocmai pietrele funerare s-au dovedit a fi stavile imbatabile în fața tăvălugului timpului.

Privită în sine, istoria mănăstirii Ețcani, pe parcursul a celor 325 de ani de activitate, face parte integrantă din sistemul de valori național-creștine ale poporului nostru. Secvența descriptivă a mănăstirii Ețcani, prin naturalețea și realismul ei, ne-a ancorat în albia obîrșiilor milenare. E un elogiu adus veșniciei. Un semn inconfundabil al trecerii moldovenilor prin această lume, a inteligenței creatoare a neamului nostru, a celora dintre strămoși a căror fericire perpetuă nu se regăsea în agonisirea avară de bunuri materiale ci în rugăciune și evlavie și în binele realizat pentru cei din jur, pentru cei în suferință. 

Diana EŢCO, doctor în istorie