Identificarea surselor materiale pentru Seminar îl determină pe Mitropolit să adreseze Sf. Sinod un demers cu soluţii radicale, prin intermediul căruia, dacă e să simplificăm, se cerea exproprierea de averi a mănăstirilor închinate peste hotare în folosul Seminarului din Chişinău. „Fără să îndrăznesc, cer de la visterie, în circumstanţele de acum, ca Sf. Sinod să i se permită să se folosească de mijloacele locale”. Ca sursă pentru aceste mijloace, mitropolitul revendica să i se acorde dreptul de a utiliza o parte din veniturile aşa-numitor ocine ale mănăstirilor „de peste hotare”, precum şi ale ocinilor Mitropoliei şi ale Episcopiei, care se aflau în Basarabia şi de care se foloseau mănăstirile „închinate”, Mitropolia de la Iaşi, şi Episcopia de la Huşi. Drept temei, Mitropolitul prezenta următoarele argumente:

„Întrucît ocinile în cauză nu sînt proprietatea personală a arhieriilor şi a mănăstirilor de acolo şi au fost alese de domnitori şi de alţi binefăcători pentru întreţinerea cadrelor eparhiale şi arhiereşti şi pentru aşezămintele religioase de iluminare, şi întrucît acum catedra arhierească locală este Mitropolia Chişinăului, nu cea de la Iaşi sau Huşi, vă rog, cu plecăciune, dacă veţi considera necesar, în caz că acestea nu vor fi întru totul puse la dispoziţia şi proprietatea Mitropoliei Chişinăului, din veniturile lor, cîte 4 din fiecare 10 lei să fie folosite în interesul Seminarului.”

În baza aplicării deciziilor raţionale amintite mai sus, conform unor calcule prealabile estimate de mitropolit, s-ar fi înregistrat o plusvaloare de cca. 19.000 de ruble la veniturile Seminarului. Strategia propusă de mitropolit nu a fost acceptată de către Sf. Sinod.

Vădit rezervate faţă de novatorul proiect, autorităţile ţariste îi răspund, precum că această problemă urmează să fie subiectul discuţiilor în alte circumstanţe şi în alte instanţe, cum ar fi, spre exemplu, Consiliul de Miniştri, în schimb mitropolitului i se oferea dreptul de a „căuta ajutoare, după cum veţi găsi de cuviinţă”, deci la libera sa alegere. Prin urmare, Mitropolitul recurge la elaborarea unor planuri reale pentru a atrage noi resurse financiare „după cum găsea de cuviinţă”.

La 1813 Gavriil Bănulescu-Bodoni a început lucrările de construcţie a viitorului edificiu seminarial şi curînd a epuizat toţi banii. În anul 1814, rămînînd dator muncitorilor pentru lucrările efectuate, se adresează după ajutor financiar guvernatorului Basarabiei, Ivan Marcovici Harting. Gavriil Bănulescu-Bodoni argumentează necesitatea eliberării sumei echivalente de 6.000 de lei din veniturile bugetului local, după care mai contractează un credit echivalent de 30.000 de lei, pe un termen de 6 ani.

Restul banilor necesari finalizării cu succes a lucrărilor de construcţie, mitropolitul s-a angajat, în mod arbitrar, să le suplinească jertfind din propriile economii. În afară de aceasta, Gavriil Bănulescu-Bodoni îndeamnă şi potenţialii finanțatori din regiune la acte filantropice. Şi iată că, „în timp scurt, pe teren nou, în locul dîmbelor şi tufelor, a apărut clădirea minunată a Seminarului, cu două etaje şi cu încăperi pentru profesori, pentru clasele seminarului teologic, pentru „pensionul nobil” de pe lîngă seminar, pentru spital şi pentru slujitori. Tot acolo, alături, se înălţa clădirea casei arhiereşti cu biserica şi cu atenansele pentru Dicasterie, pentru tipografie etc. cu un parc mare”.

În 1817 se dă în exploatare noul edificiu al seminarului, care se afla situat la intersecţia străzilor Seminarului şi Moscovei (ulterior Alexandrovskaia).

Construcţia a fost finanţată atît din conturile particulare ale mitropolitului, cît şi din fondurile publice şi ale altor donatori particulari. Ea reprezenta un impresionant edificiu, ce se impunea în vizorul trecătorilor prin eleganţa şi masivitatea formelor sale. Era construit din piatră albă şi avea două etaje cu intrarea principală din strada Moscovei. În lungime avea 13 stînjeni, în lăţime – 7 stînjeni şi înălţime – 6 stînjeni şi 2 arşini. La fiecare etaj era un salon cu şase geamuri, dintre care trei dădeau spre strada Moscovei şi trei în interiorul curţii. Tot la fiecare etaj mai erau amplasate patru săli de studii foarte luminoase şi spaţioase, în total erau opt săli de studii, dotate cu cîte trei geamuri fiecare. În salonul de la parter au fost montate patru coloane din blocuri de piatră. La parter a fost amplasată cantina, iar în mezanin a fost amplasată biblioteca seminarului. În aripa Seminarului se aflau apartamentele rectorului, inspectorului, odăi pentru profesori şi dormitoarele bursierilor. Seminarul mai avea şi propriul spital şi propria grădină.

Pregătirile legate de inaugurarea noului local au determinat administraţia Seminarului să tergiverseze inaugurarea noului an de studii la 1 Septembrie.

La 27 Septembrie 1817, a avut loc festivitatea de inaugurare a anului şcolar 1817 – 1818 şi a noului sediu al Seminarului Teologic din Chişinău. Cu acest prilej, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a oficiat slujba ”Te Deum” pentru începutul anului şcolar, precum şi sfinţirea întregului edificiu instructiv-educaţional. La festivitate, în afară de profesori, părinţi, elevi, au mai participat atît reprezentanţi ai clerului, cît şi oficialităţi laice. După ritualurile oficiale de rigoare ce însoţesc asemenea momente, manifestaţia a culminat cu un concert interpretat de corul seminariştilor.

Graţie eforturilor Mitropolitului şi, apoi, a tuturor celor care nu le-a fost indiferent destinul Seminarului din Chişinău, seminariştilor li s-a oferit posibilitatea de a învăţa într-o clădire modernă, dotată la standardele superioare curente ale timpurilor de atunci.

Diana EŢCO, doctor în istorie