Reducerea fiscalităţii – o altă balivernă de serviciu pe tema dezvoltării

Vorbind despre imposibila dezvoltare prin fiscalitate, autorul nostru dinamitează încă o minciună sau poate o eroare, pe care o auzim în permanenţă din gura politicienilor de duzină şi a puzderiei de paraziţi pe post de analişti şi experţi. La întrebarea ”Ce să facem pentru a genera bunăstare?”, aceştia vin invariabil cu acelaşi răspuns: ”Să reducem impozitele şi taxele”. Ei bine, lucrurile nu stau tocmai aşa. Şerbănescu arată că într-o economie dezvoltată, care dispune de un sistem fiscal stabil, chiar şi unele modificări nesemnificative pot determina impulsionări ale dezvoltării economice, genera noi oportunităţi de angajare în cîmpul muncii, influenţa creşterea sau diminuarea consumului etc. Însă acesta nu este cîtuşi de puţin cazul României. Nici al Moldovei, am adăuga noi, deoarece ambele ţări sînt subdezvoltate. Autorul accentuează:

”Pentru a se dezvolta, sînt necesare resurse financiare masive, aflate în cea mai mare parte în afara fiscalităţii: în funcţie de dotări, în zona exploatării materiilor prime, în zona energiei, în sistemul bancar. Să fie clar: în zona fiscalităţii sînt foarte puţine resurse financiare disponibile. Cheltuielile bugetare în majoritatea lor sînt fixe: salarii, pensii, minime achiziţii pentru funcţionarea sistemelor de sănătate, educaţie, ordine publică, armată, servicii secrete etc. Presiunea asupra sistemelor bugetare este imensă”.

Iar dacă mai luăm în calcul şi faptul că în cazul ambelor ţări, România şi Moldova, mai sînt exercitate şi presiuni enorme din partea FMI şi altor creditori externi, în special în zona de sănătate, învăţămînt şi protecţie socială, precum şi faptul că ni se cam dă peste mîini la stabilirea tuturor indicatorilor bugetari de bază, capacitatea de manevră a guvernării este cu totul nesemnificativă. După ce s-a cedat controlul asupra tuturor sectoarelor-cheie, România nu mai dispune de resurse pentru finanţarea propriei dezvoltări. Tocmai aşa se explică atenţia sporită asupra fiscalităţii. Autorul face la acest capitol o remarcă extrem de importantă:

”Este de înţeles de ce, în mod inevitabil în aceste condiţii, forţele politice din România, indiferent dacă se dau de dreapta sau de stînga, scormonesc în fiscalitate, singurul instrument care le-a mai rămas la îndemînă! Desigur, doar parţial, pentru că în calitate de membru al UE şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), România nu mai poate practica o fiscalitate selectivă care să o ajute să promoveze sectoarele de care depinde dezvoltarea, aşa cum au procedat la vremea lor actualele ţări dezvoltate”.

Prin urmare, este limpede cît de naivi sau ipocriţi sînt cei care ventilează subiectul instrumentului fiscal ca pe un colac de salvare pentru depăşirea crizei. Revin şi insist: expun cu minuţiozitate argumentele autorului tocmai pentru a ajuta cititorul (printre care sper să se nimerească şi cîte un politician şi poate chiar vreun expert-doi) să scape de clişeele ideologice care le blochează orice capacitate de înţelegere a cauzelor dezastrului pe care îl trăim şi, prin urmare, nu le permit să caute soluţii adecvate pentru tămăduirea maladiilor noastre economice. Autorul formulează de o manieră aforistică situaţia paradoxală în care s-a ajuns:

”Reducerea fiscalităţii – trebuie spus clar şi apăsat – nu duce la dezvoltare. Nici o ţară nu s-a dezvoltat prin reducerea fiscalităţii şi nici o ţară dezvoltată nu are fiscalitate redusă, ci dimpotrivă, una foarte înaltă. (subl. noastră – Iu. R.) Cu fiscalitate redusă se laudă numai ţările primitive şi, în modul cel mai sigur, cu o fiscalitate redusă vor rămîne primitive pe scara dezvoltării”.

Iar dacă mai punem la socoteală şi faptul că în România, ca şi la noi, se bucură de reduceri cu precădere nu taxarea muncii, ci a capitalului, se vede cu ochiul liber cine beneficiază de pe urma acestor reduceri fiscale. (va urma)

Iurie ROŞCA