Fireşte că este absolut dramatic tot ceea ce se întîmplă în Estul Ucrainei, dar nu la tragismul situaţiilor de acolo vreau să mă refer, ci la modalităţile prin care istoria parcă se răzbună prin nescrise legi ale compensaţiei, în care populaţii întregi cad victime ale politicienilor trufaşi şi avizi de Putere. Pe la începutul conflictului din Estul Ucrainei, un amic priceput în dreptul internaţional îmi spunea că orice instanţă internaţională supremă, în virtutea adevărului istoric, ar decide că peninsula Crimeea aparţine de drept Rusiei, la fel cum, în virtutea aceluiaşi adevăr istoric, s-ar recunoaşte că Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud de pe teritoriul Ucrainei sînt ale României sau ale Republicii Moldova. Depinde numai de cine ar îndrăzni să şi le revendice de la, veţi vedea, agresiva Ucraină!

Peninsula Crimeea. Scurt istoric

Potrivit unui text scris de Mark Kramer şi publicat pe site-ul Wilson Center, Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începînd cu anul 1783, cînd imperiul țarist o anexează în urma înfrîngerii forțelor otomane, pînă în 1954, cînd Guvernul sovietic decide transferarea Crimeii de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse către RSS Ucraineană. Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfîrșitul lunii Februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens. Apoi, pe 19 Februarie este publicat textul rezoluției și cîteva extrase anodine din procedurile Prezidiului. La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar pînă la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod. Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicînd documente declasificate din fostele arhive sovietice. Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte cîteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse. Din nefericire, respectivele documente nu au adăugat nici o informație de substanță pe lîngă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele confirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întîi de Prezidiul PCUS pe 25 Ianuarie 1954, cu trei săptămîni înainte de rezoluția Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Însă documentele declasificate nu relevă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsîndu-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) Cesiunea Crimeii a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean”.

2) Transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strînselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Nici una dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente. Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nici o legătură între acest tratat și peninsula Crimeea. Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nici o legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv. Mai mult decît atît, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucraina” e o exagerare. Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie pînă la unificarea totală. În retrospectivă, tratatul de la Pereiaslav este asociat, în mod eronat, cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și economice dintre Crimeea și Ucraina e, de asemenea, exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1,1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni. O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole pînă în mai 1944, cînd aceștia sînt deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde vor fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale. Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completînd astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decît fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de Sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sînt mult mai strînse. Și, să nu uităm, în Crimeea se află, de pe vremea țarilor, baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, cîteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie. Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în Septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider. În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfîrșitul anilor ’30 pînă în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiuni vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția. Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întări și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfîrșit cîștigat. Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

Transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întărească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin. Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în Martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în Septembrie 1953. Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cît mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în Ianuarie 1955). Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din Iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, cînd Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a cîștiga sprijinul elitelor locale. Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi cîștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko. El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în Iunie 1953, cînd liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din Vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40). Astfel, Nikita Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.

Statutul Crimeii

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast (provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie. După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani. La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de Parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă. Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există. Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 Martie 2014 de Guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturîndu-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci cînd președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintul de încheiere a sesiunii din 19 Februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pămîntul rus”. De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”. Aşadar, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întărească controlul asupra Ucrainei, care a fost şi o „afacere politică”, se întoarce acum împotriva Ucrainei, care atunci s-a bucurat de anexarea oficială a peninsulei. Dar acesta nu a fost singurul „cadou teritorial” oferit de sovietici ucrainenilor! (va urma)

Mihai CONŢIU