Franz Kafka (n. 3 Iulie 1883, Praga, Austro-Ungaria, d. 3 Iunie 1924, Kierling, Austria) a fost un scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covîrșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, cosmicul conflictul oedipal și biblic dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe.

Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.

Kafka, despre condiția scriitorului 

„Acum nu mă pot dedica pe de-a-ntregul domeniului literar, așa cum ar trebui să se întîmple, și nu o pot face din diverse motive. Făcînd abstracție de relațiile mele de familie, n-aș putea trăi din literatură chiar din pricina genezei lente a lucrărilor mele și a caracterului lor aparte; în plus, mă mai împiedică și sănătatea, precum și caracterul meu, să mă dedic unei vieți nesigure, în cel mai fericit caz. De aceea am devenit funcționar la o instituție de asigurări sociale. Or, aceste două profesii nu sunt compatibile niciodată și nu pot admite un trai fericit în comun.

Cea mai măruntă fericire în una dintre ele devine o mare nefericire în cealaltă. Dacă am scris într-o seară un lucru bun, a doua zi, la birou, iau foc și nu pot duce nimic la bun sfîrșit. Acest du-te-vino devine tot mai nesuferit. La birou îmi îndeplinesc superficial îndatoririle, nu însă și pe cele interioare, iar orice obligație interioară neîmplinită se transformă într-o nefericire care nu se mai clintește din sufletul meu.” 

Kafka, despre scrolling 

„Și diminețile astea: te uiți pe geam, îți tragi scaunul de lîngă pat și te așezi să-ți bei cafeaua. Și serile astea: îți sprijini brațul și-ți ții mîna la ureche. Da, de n-ar fi toate astea! Dacă ai adopta măcar cîteva obiceiuri noi, pe care le poți vedea aici, pe străzi, în fiecare zi.” 

Kafka, despre cea mai bună dintre toate lumile posibile

„Felul în care mănîncă pasagerii, cum deschid gura și înghit dumicații care le alunecă pe gît, este un semn că ei consideră ireproșabil, firesc și demn de încredere totul: mersul cu trenul, structura celorlalți pasageri, ordinea lucrurilor, temperatura din vagon, chiar și exemplarul din Pan pe care îl țin pe genunchi și la care unii se uită din cînd în cînd (întrucît așa ceva este totuși imposibil de prevăzut într-un compartiment de tren); în același timp, ei mai cred că totul ar fi putut fi chiar mult mai rău.” 

Kafka, cea mai frumoasă scuză

„Ieri mi-a venit ideea că pe mama nu am iubit-o întotdeauna așa cum merita și cum aș fi fost în stare s-o iubesc, numai pentru că m-a împiedicat limba germană. Mama evreică nu este o Mutter; denumirea de Mutter o face cam caraghioasă (nu pe ea însăși, fiindcă ne aflăm în Germania): cînd îi dăm unei evreice numele nemțesc de Mutter, uităm însă contradicția, care se coboară cu atît mai greu la nivelul sentimentului, că Mutter este un cuvînt prea german pentru evrei; el conține, involuntar, pe lîngă strălucirea creștină, și răceala creștină, ceea ce face ca evreica desemnată prin Mutter să devină nu doar caraghioasă, ci și străină. „Mama” ar fi un nume mai bun, numai să nu ni-l imaginăm în spatele lui tot pe Mutter. Cred că doar amintirile din ghetou mai conservă familia iudaică, întrucît nici cuvîntul Vater nu se referă cîtuși de puțin la un tată evreu.” 

Kafka, despre bucuria scrisului

„Mă simt într-adevăr ca de piatră, sunt ca propriul meu monument funerar, în particular sau în general, aici nu e loc pentru credință sau îndoială, pentru dragoste sau dezgust, pentru curaj sau teamă, ci există doar o speranță vagă, cu nimic mai deslușită decît inscripțiile de pe monumentele funerare.

Aproape nici un cuvînt pe care-l scriu nu se potrivește cu celălalt, aud cum consoanele se freacă zornăind unele de altele, iar vocalele li se alătură cîntînd ca niște negri la expoziție. Îndoielile mele înconjoară fiecare cuvînt, pe care le văd mai curînd decît cuvîntul, dar ce spun!, nici cuvîntul nu-l văd, ci-l născocesc. Dar asta nici n-ar fi cea mai mare nenorocire, dacă n-aș fi nevoit să inventez apoi niște cuvinte capabile să abată în altă direcție mirosul de cadavru, ca acesta să nu ne vină drept în față, mie și cititorului.

Ori de cîte ori mă așez la masa de scris, nu mă simt mai bine decît cineva care cade în mijlocul traficului din Place de l’Opera și-și rupe amîndouă picioarele. Și atunci, în ciuda zgomotului pe care îl fac, toate mașinile, din toate părțile, par să ajungă în tăcere în toate direcțiile, însă, mai mult decît polițiștii, ordinea o impune durerea acelui om, durerea din cauza căreia el își închide ochii și care pustiește piața și străzile, fără ca mașinile să fie silite să mai întoarcă. Marea animație îl face să sufere, căci el nu e decît un obstacol în trafic, dar golul din jurul lui nu este mai puțin supărător, deoarece acesta declanșează adevărata lui durere.” 

Kafka, despre Monday blues

„Întrucît s-ar părea că sunt complet terminat – în ultimul an n-am fost lucid mai mult de cinci minute –, voi fi nevoit să-mi doresc în fiecare zi ori să plec de pe pămînt, ori să o iau de la început, ca un copil, fără a avea însă dreptul să-mi fac din asta nici cea mai măruntă speranță.” 

Kafka, despre ispita nesocotirii poruncii a V-a creștinești („Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”)

„Pentru că asta mă consolează, îmi notez aici o observație autobiografică a lui Shaw, deși ea conține, de fapt, contrariul unei consolări: în adolescență, el a fost ucenic la biroul unui agent imobiliar din Dublin. Curînd, a renunțat la această slujbă și a plecat la Londra, unde a devenit scriitor. În primii nouă ani, între 1876 și 1885, a cîștigat în total o sută patruzeci de coroane. 

Dar, deși eram un tînăr viguros, iar familia mea se găsea într-o situație proastă, nu m-am aruncat eu în luptă pentru existență, ci am aruncat-o pe mama, de care m-am lăsat întreținut. N-am fost un sprijin pentru bătrînul meu tată; dimpotrivă, m-am agățat de pulpanele hainei lui. Pînă la urmă, această însemnare mă consolează prea puțin. Anii pe care el i-a petrecut în libertate la Londra, pentru mine deja au trecut, eventualitatea fericirii se transformă tot mai mult într-o imposibilitate, duc un trai îngrozitor, un surogat de viață, și sunt destul de laș și de ticălos pentru a-l urma pe Shaw numai pînă acolo unde le-am citit părinților mei. Cum îmi mai fulgeră pe dinaintea ochilor larg deschiși această viață posibilă în culorile ei de oțel, cu tijele ei de oțel, încordate, prin întunericul străveziu ce ne desparte!”

Kafka, despre social media

„Toți mi s-au părut falși, în afară de Max, care a spus calm cîteva cuvinte lipsite de conținut. Fals a fost însă cel ce s-a interesat de un detaliu nerușinat, fals cel care a dat un răspuns glumeț la o remarcă a actorului, fals cel ce a fost ironic, fals cel care a început să-și analizeze diversele impresii, toată acea adunătură care, după ce fusese înghesuită pe bună dreptate în fundul sălii, se ridica acum, tîrziu în noapte, și redevenea conștientă de valoarea ei. (Foarte departe de adevăr.)”

Kafka, despre realitatea suferințelor psihice

„Azi după-masă m-a cuprins durerea singurătății mele: era atît de pătrunzătoarea și de neînduplecată, încît mi-am dat seama că astfel îmi consum energia pe care o dobîndesc cînd scriu aici și care nu era, de fapt, destinată acestui scop.”

Kafka, despre plăcerile simple ale vieții

„Azi-dimineață, pentru prima oară după multă vreme, regăsesc bucuria provocată de imaginea unui cuțit ce mi se răsucește în inimă.”