Din drumeţii întors la vatră

Sînt sigur că, la lectura acestui subtitlu, tinerimiştii anului 1983 vor începe, ca la comandă, să zînghească a rîde într-un dinte… “Din drumeţii întorşi la vatră” este o îmbinare de cuvinte al cărei copyright îi aparţine, în proporţie de sută la sută, lui Vasile Spinei, pe atunci venit, de la cotidianul “Moldova socialistă”, în scaunul de redactor şef la ziarul „Tinerimea Moldovei”.

În dorinţa sa de a transforma cît mai repede redactoratul la “TM” într-o trambulină pentru aciuarea în vreo secţie sinecurist-călduţă de la CC al Partidului Comunist al Moldovei, Spinei, din exces de zel, imediat a risipit, a făcut salată atmosfera colegială, de relativ liberalism întreţinută de predecesorul său Mihail Guzun. De exemplu, cineva folosea în vreun articol expresia “costumul naţional moldovenesc”. Proaspătul redactor şef îl chema pe respectivul autor în birou şi, cu mîna pusă teatral la inimă, îl întreba: „Tu vrei să-mi produci cumva un atac de cord?” „Nu, făcea sincer nedumerit autorul, dar care e problema?!” Răspunsul cădea peste tine ca lama necruţătoare a unei ghilotine: “Dacă nu doreşti să mor de infarct, atunci de ce bagi în articol cuvîntul “naţional”? Scoate-l imediat!”.

Uneori adoptînd stilul revistei “Flacăra” în varianta Adrian Păunescu, noi prezentam materialele cu supratitluri, titluri lungi şi subtitluri, aşa cum se practică azi în presa de pe toate meridianele. Vigilent ca o bornă de hotar, timonierul nostru şef a aruncat la coşul de gunoi al inepţiilor aceste „invenţii inspirate ştim noi de cine”, pentru ca pe viitor articolele să poarte, în marea lor majoritate, nişte titluri de toată frumuseţea şi originalitatea: Dîrzenie, Abnegaţie, Devotament, Bărbăţie, Dăruire etc.

Aşa ajunsesem să spunem noi – la un coniac pînă… şi la o ţigară după… -- că astăzi am comis nu un interviu, ci o abnegaţie, nu o corespondenţă, ci o dăruire, nu un reportaj, ci un devotament – genuri noi în presa moldovenească lansate, prin anul 1982-83, de către Vasile Spinei.

Multe ar fi de spus despre acea perioadă. Dacă tinerimiştii de cîndva s-ar aduna într-o bună zi la o clacă memorialistică, ar putea construi din amintiri o carte de o savoare deosebită. Ei, dar cînd, cum şi unde? Că noi veşnic sîntem ocupaţi, mai ales cu supravieţuirea, cu despicarea flocului creţ în patru şi cu scrierea lui “sînt” cu “u”. Filologie adîncă, cariciul cui o are, academică, de nu-i dai de fund nici cu ajutorul unui stogramde trăscău! Americanul face computere, programe şi navete spaţiale; românul face din ţînţar armăsar. Да пошли вы все в одно некрасивое слово! Tristeţea de fond e că limba română are prea mulţi luptători şi foarte puţini lucrători.

Iar acmu, dragi cititori, după ce am pătulit puţin cînepa aducerilor-aminte, să vedem ce vrăji (evident, kaghebiste) a mai făcut Dinu Mihail, zis şi D(eutschland) M(ark), că altfel nu-i putem spune acestui tip nesuferit, slab şi tras la faţă de parcă zilnic e hrănit numai cu ciorbă din vînturi de cloşcă. Păi, ce să mai facă, sireacul? A fost pe nişte drumuri, căci pe dînsul numai lipsa de activitate îl oboseşte cu adevărat.

Bunăoară, pe 2 noiembrie s-a deplasat spre oraşul Craiova (judeţul Ţigănia Mare*) cu gîndul urît-subversiv de a-şi revendica o moştenire imobiliară, şi anume: Palatul “Dinu Mihail” (asta pe bune; puteţi verifica şi răsverifica, inclusiv pe net – un asemenea palat există, chiar în centrul urbei cu pricina). Dar n-a mai ajuns pînă acolo, fiindcă pe drum s-a izbit cu nasul de zidurile cetăţii Poenari de pe lîngă Curtea de Argeş, cetate unde fiecare piatră respiră istorie. Apropo: ştiaţi că în România, provincia de vest a Moldovei, se arată zilnic chipuri de sfinţi prin scorburile copacilor?

Cocoţată pe un vîrf de munte ascuţit ca un creion cu înălţimea de 860 de metri, Poenari a servit în repetate rînduri drept loc de refugiu şi apărare pentru viteazul şi năstruşnicul domnitor muntean Vlad Ţepeş. Ca să ajungi la ea, trebuie să urci o potecă de beton cu 1480 de trepte, construită între anii 1969-1972. Lucrurile acestea le-am aflat de la dl Pompiliu Stan, istoric de profesie, supraveghetor al Muzeului municipal Curtea de Argeş, care de ani în şir oficiază la Poenari, cu schimbul, serviciile de gazdă primitoare:

-- Domnule Stan, cine a construit bijuteria asta de cetate?

-- Păi, se zice că au construit-o nişte cavaleri teutoni, însă noi nu le spunem vizitatorilor acest detaliu. Trecem cavalereşte peste el, ca să iasă că e o fortăreaţă curat de-a noastră, românească.

-- Am impresia că procedaţi greşit. Dacă s-ar menţiona în pliante că e construită iniţial de cavalerii teutoni, sînt convins că aţi avea foarte mulţi vizitatori, de peste hotare în special.

-- Mai ştii, poate că aveţi dreptate…

-- Şi cam cîţi vizitatori pe an aveţi? Duceţi vreo evidenţă în acest sens?

-- Vin, în medie, cîte 5-6 mii de vizitatori. Din toată lumea, în special din Spania. Dar dumneavoastră de unde sînteţi?

-- Din Republica Moldova.

-- A, voi sînteţi influenţaţi de slavi…

-- Da, sîntem influenţaţi de ruşi. Atît de puternic, încît uneori avem impresia că suntem nişte bieto-daci latini cu suflet slav. Dar dumneavoastră, dacă nu e cu supărare, de cine sînteţi influenţaţi?

-- Păi noi, muntenii, adică cei din Ţara Românească**, am fost puternic influenţaţi de turci.

-- Şi ce e mai bine, după părerea dumneavoastră, domnule Stan: să fii influenţat de ruşi ori să fii influenţat de turci?

-- Cred că e mai bine să fii influenţat de ruşi. Asta-i opinia mea, care, în virtutea profesiei de bază, cunosc ceva istorie. Esenţial e să fim oameni, căci de toate celelalte am fost deja.

La Poenari am făcut, cu un bun aparat din Antichitatea Sovietică, mai multe poze care, la developare, m-au demonstrat o dată în plus că sînt un fotograf demodat, un analfabet electronic şui, “şui ca gardul de răchită”, vorba unui alt pisc: Eminescu. Oricum, impresia este copleşitoare sub toate aspectele, mai ales că şi dl Stan este un ghid ideal, cu memoria în permanentă stare de erecţie (în context, fac un gest iluminist şi lansez filantropic, în premieră mondială, expresia “memorie erectilă”, ca să-mi trag şi eu un copyright la casă).

Mai pe scurt, cine n-are Poenari, să-şi cumpere!

* Nu avem nici o problemă cu ţiganii din România, însă ne deranjează vital ţigănia. Şi ţigănia nu o găseşti, din păcate, numai la ţigani. Ţigani sînt peste tot: şi în Ungaria, şi în Cehia, şi în Spania, şi în Rusia, şi în Moldova… Şi ei s-au încadrat, sînt buni cetăţeni ai acestor ţări. Chipurile, numai în România aceştia îşi fac de cap. Oare de ce? Oare nu (şi) de aceea că însăşi naţiunea titulară, condusă constant de nişte politicieni versatili, are probleme cu propriul cap? De la Octavian Goga, cîntăreţul neobosit al „pătimirii noastre”, citire: „… sîntem poporul cel mai nepregătit politiceşte şi cu nivelul moral cel mai scăzut. Neam bolnav fără de vreme, cu un trecut trist, aproape fără istorie (…) Piramida noastră socială e morbidă, vîrful bolnav de sifilis, temelia de pelagră” (Jurnal politic, 1931).

** Duplex România-Marea Britanie. Mircea Eliade: “Nu cred că mai este în lume vreo ţară în afară de România în care să se consume atîta energie în politică”. George Bernard Shaw: “Orice ţară în care se discută mai mult decît cinci minute pe zi politică, este o ţară de tîmpiţi”.

Dinu MIHAIL