Spunea despre sine că este cel mai trist poet din Europa. Probabil că aşa se simţea şi eu îl credeam. L-am cunoscut în ultimii săi 16-17 ani de viaţă. Permanent am avut sentimentul că Eugen îşi trăieşte „viaţa pe nemîncate”, folosindu-mă de titlul unui volum de poezie al altui mare poet dispărut – inegalabilul, tristul şi elevatul Gheorghe Vodă. Ştiu de la colegii lui de generaţie că a avut o tinereţe mai mult decît tumultoasă, că era extrem de inflexibil, dar eu i-am cunoscut doar blîndeţea, resemnarea şi dispreţul profund faţă de o realitate obscenă şi agresivă.

Am fost tot timpul convins că Eugen era pătruns de o indiferenţă absolută şi fatidică faţă de propria-i supravieţuire fizică. El nu se pricepea decît la cuvinte; nu cunoştea absolut nici o altă îndeletnicire care să-i asigure supravieţuirea. În zilele noastre, cuvintele îţi înveşmîntează doar spiritul, nu-ţi aduce şi bucate pe masă sau haine pe tine.

Eugen şi-a ales singur, deliberat şi, deci, conştient propriul univers al singurătăţii absolute, al „vieţii pe nemîncate” şi al unei libertăţi doar de el înţeleasă. El trăia într-o împărăţie spirituală necuprinsă, greu de egalat de toţi contemporanii lui lirici luaţi la un loc.

Eugen a fost unic, „o personalitate de colecţie”, ca să zic aşa, care ar fi trebuit să fie asistat social fără să i se ceară nimic în schimb; să fi fost lăsat să-şi exploreze propriul lui univers inaccesibil celorlalţi, se gîndească doar cuvinte, să le orînduiască cum simte şi să le închidă în cîte o carte atunci cînd considera că mai poate şi astfel estompa din agresivitatea mediocrităţii şi obscenităţii.

Spre ce Univers ţi-ai luat zborul, Eugen Cioclea?

Mihai CONŢIU