Episodul II, cu galben de bostan la fundul pantalonilor

În primul eposod al serialului Drumul glorios al Armatei Române de la Stalingrad la Bagdad am arătat, în bază de citate şi documente, cum Armata Română a strălucit, printr-o admirabilă lipsă e eficienţă, pe fronturile Primului Război Mondial.

În prima conflagraţie mondială, România a fost, la insistenţele Franţei, aliata Rusiei. Cu toate că s-a dovedit un aliat total incapabil al Rusiei împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi chiar a Bulgariei, în ianuarie 1918 România a profitat cu entuziasm de slăbiciunea aliatului şi protectorului său de dăunăzi, ocupînd Basarabia şi interpretînd comedia despre aşa-numita unire “liber consimţită” a acesteia cu “Patria-mumă”.

În întreaga perioadă 1918-1940 relaţiile dintre Rusia sovietică şi România au fost destul de încordate, principalul “punct incandescent” rămînînd „problema basarabeană”. Momentul pentru rezolvarea ei a apărut abia în condiţiile de după declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial.

La 26 iunie 1940, guvernul URSS a transmis României o notă în care, printre altele, se spunea că Uniunea Sovietică socoteşte necesar şi oportun, în interesul restabilirii justiţiei, să se treacă împreună cu România la rezolvarea imediată a problemei revenirii Basarabiei la Uniunea Sovietică. Guvernul român a încercat să evite un răspuns concret, dar o nouă notă diplomatică a URSS, prin care se cerea României ca, pînă la 28 iunie, orele 14. 00, să elibereze de contingentele militare teritoriile indicate, a forţat-o, la sugestia Italiei şi a Germaniei, să accepte propunerea sovietică.

În septembrie 1940, în România a venit la putere guvernul militaro-legionaro-fascist al lui Ion Antonescu. El a considerat aceste evenimente drept “agresiune sovietică neprovocată de ceva anume împotriva unei victime slabe – România Mare”. Dar pierderile ei teritoriale din 1940 nu s-au limitat la Basarabia şi Bucovina de Nord: la sfîrşitul lunii august Germania a impus României «al doilea arbitraj de la Viena», conform căruia acesteia i-a fost luată Transilvania de Nord şi transmisă Ungariei horthyste, iar altui aliat al nemţilor, Bulgaria, i s-a redat sudul Dobrogei, potrivit tratatului româno-bulgar din 7 septembrie 1940.

Acţiunile ulterioare ale României ca aliat al lui Hitler au fost legate îndeosebi de speranţa ei de a-şi recăpăta teritoriile pierdute în vara anului 1940 şi de a obţine altele noi drept răsplată pentru ajutorul acordat în războiul împotriva URSS. Dictatorul român I. Antonescu, obţinînd acordul Fuhrer-ului pentru lărgirea „neîngrădită” a frontierelor, pe seama Ucrainei, a devenit „cel mai loial dintre aliaţii Germaniei şi la prima solicitare trimitea imediat pe front noi trupe” (E. N. Kulikov). Ulterior, I. Antonescu remarca, într-o convorbire cu generalul Erik Hansen, şeful misiunii militare germane la Bucureşti, că “România a pus la dispoziţie, la intrarea în război cu URSS, cu mult mai multe divizii decît îi ceruse comandamentul german” (N. E. Levit).

Armatele 3 şi 4 române au acţionat în Moldova şi Ucraina, în Crimeea, Cuban şi Caucaz; au partiicipat la luptele pentru Odessa, în 1941, Sevastopol şi Stalingrad, în 1942, au acţionat împotriva partizanilor din Crimeea, în 1943, împreună cu nemţii, s-au retras, sub loviturile Armatei Roşii, înapoi către propriile graniţe, în 1944, şi peste tot au suferit pierderi grele. În total, în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, în luptele împotriva trupelor sovietice România a pierdut 350. 000 de oameni. Conform altor surse, pierderile ei în oameni pe frontul de Est au fost aproximativ de 630. 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi.

NOTĂ: Tradiţional politizată, naţionalistă, eroizantă şi ortodoxizantă, pînă şi istoriografia românească din ultimii ani este totuşi nevoită să recunoască îndrăzneţ cu jumătate de gură: tragedia României a fost că armata ei era total nepregătită pentru un război precum cel în care intrase. Nepregătită şi foarte puţin motivată. “Comportarea militarilor români după declanşarea Operaţiunii Iaşi-Chişinău (20 august 1944) este blamabilă în gradul cel mai înalt” (academician Florin Constantiniu). Cu mult înainte de punerea în aplicare a planului Barbarossa, cercurile germane din România au estimat că „armata română este de cel puţin 10 ori inferioară ca pregătire morală şi materială celei poloneze”. Cunoscînd bine starea morală şi materială a armatei române, probabil anume din această cauză Adolf Hitler, la întrevederea de la Munchen (12 iunie 1941; deci, cu 10 zile înainte de începerea agresiunii împotriva Uniunii Sovietice!) cu Ion Antonescu, i-a spus acestuia că nu solicită participarea României la războiul din Est. Reich-ul dorea mai întîi de toate o ţară “stabilă şi neutră”, care să nu-i lărgească frontul de luptă şi să o alimenteze cu petrol şi grîne – materii indispensabile pentru maşina de război germană. Aşa a fost, este şi va fi întotdeauna: ambiţiile mari la popoarele mici năpaste mari aduc.

În ceea ce priveşte “imaginea adversarului”, în perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei atît în propaganda sovietică, cît şi în percepţia populaţiei, toţi sateliţii lui Hitler erau prezentaţi drept slugoi şi şacali, raportaţi la stăpîn şi tigru, respectiv, Germania fascistă. „Va veni momentul plăţii. Şacalii vor primi după merite – nota scriitorul Ilya Ehrenburg, la 12 decembrie 1942, în textul Soarta şacalilor. – Vor plăti pentru că au venit peste noi. Dar nu vom uita nici o clipă tigrul. Tigrul va plăti pentru toţi. Şi pentru el, şi pentru şacali, şi pentru că a venit peste noi, şi pentru că a adus cu el micii prădători lacomi”. În documente se întîlnesc tot timpul menţiuni despre detaşamentele de baraj germane, care „îi împing cu forţa în luptă” pe aliaţi, deoarece unităţile acestora „au o disciplină slabă şi sînt instabile, iar starea lor moral-politică este mult inferioară armatei germane” (Epopeea Stalingradului. Materiale NKVD şi ale cenzurii militare).

Astfel, Statul Major al frontului Stalingrad, analizînd operaţiunile contraofensive din septembrie 1942, a tras următoarea concluzie: “Unităţile româneşti, chiar dacă erau relativ suficient completate, dispuneau de o capacitate de luptă destul de scăzută. Peste tot unde au atacat unităţile noastre, chiar şi cu forţe inferioare inamicului, românii au fost bătuţi... De asemenea, s-a stabilit că în spatele unităţilor româneşti se aflau detaşamente de baraj germane, cam la o divizie – un batalion german”.

Înşişi generalii germani nu-şi ascundeau dispreţul faţă de aliaţi, numindu-i, ironic, „armatele Ligii Naţiunilor” şi „popoare auxiliare” (E. N. Kulikov). În scrisorile soldaţilor români capturate la Stalingrad se spunea: “relaţiile cu nemţii sînt mizerabile”, “nemţii ne tratează dispreţuitor”, „ni se adresează cu porecle jignitoare”, „îşi bat joc de noi”, „soldatul german se consideră îndreptăţit să facă observaţii ofiţerului armatei române” ş. a. m. d. (Epopeea Stalingradului). “Jefuiau împreună, remarca ironic Ilya Ehrenburg. – Este adevărat, şi la jaf nemţii respectau ierarhia... Dacă neamţul mînca o găină, românul se mulţumea cu un ou”. Nu întîmplător în conştiinţa publică a societăţii şi armatei sovietice s-a format imaginea stereotip a „românilor hoţi şi laşi”, care, în opinia generală a soldaţilor sovietici, „nu se distingeau prin acte de vitejie deosebite” şi erau „slabi luptători”.

Se înţelege că, la rîndul lor, aliaţii germanilor nu nutreau o simpatie deosebită faţă de aceştia. “Dar, în acelaşi timp – o probează documentele – “drăguţii de aliaţi” nu rămîneau în urma nemţilor cînd era vorba despre jaf şi batjocorirea populaţiei... În satele din sud-vestul Stalingradului, populaţia reclama abuzurile românilor, care, efectiv, nu permiteau nici unei femei să treacă” (Epopeea Stalingradului).

Descriind, după materiale din ziare germane, din vara anului 1942, regimul românesc de la Odessa, I. Ehrenburg era indignat: „Se pare că pleava societăţii româneşti se simte la Odessa „ca acasă” – primeşte oaspeţi germani. Iar pe odesiţi românii îi alungă din oraş. Cine vorbea româneşte în Odessa, în afară de contrabandişti şi spioni? Şi iată că odessiţii sînt obligaţi să vorbească româneşte, să se căsătorească româneşte, să-şi înmormînteze apropiaţii româneşte. Pungaşii din Bucureşti şi-au deschis prăvălii: vînd nemţilor bunuri furate pe „chitanţe ale caselor de credit germane”.

“La sfîrşitul lunii august 1941 – declara după război Gheorghe Alexianu, fost guvernator român în Transnistria – sosind la Tiraspol, eu am primit dispoziţiunea scrisă de la vice primul ministru al României Mihai Antonescu ca imediat să trimit în România 1. 500 de tractoare cu toate instalaţiile şi ustensile... În perioada cît am stat eu la postul de guvernator al „Transnistriei”, adică din august 1941 pînă în februarie 1944, de mine a fost rechiziţionat de la populaţia locală şi trimis în România mai mult de 75. 000 de vite mari cornute (corect româneşte: vite cornute mari– notaMS), 12.000 cai, 100. 000 oi, 23. 000 porci, mai mult de 300. 000 de păsări de casă... Comandantul diviziei 10 române, generalul Trestioreanu, după ordinul Mareşalului Antonescu, pentru înfricoşarea populaţiei de pace, a împuşcat mai mult de 20. 000 de cetăţeni sovietici”.

Comportîndu-se ca nişte cuceritori înfumuraţi faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate, în situaţii de luptă însă, românii nu au demonstrau nici pe departe minuni de vitejie. Astfel, în raportul de informare al secţiei speciale NKVD a Frontului Stalingrad din decembrie 1942 se arăta: „Nemţii au încetat definitiv să aibă încredere în aliaţii lor români. Le-au luat armele şi-i folosesc la munci auxiliare, la construcţia amenajărilor defensive. Soldaţii români n-au mai văzut pîinea din momentul realizării încercuirii, la 20 noiembrie – primesc o singură masă pe zi seara, o ciorbă cu 150-200 g carne de cal. Germanii declară că n-au de ce să-i hrănească pe români, deoarece ei oricum se predau”. Locotenentul Kurt Hofmann scria în jurnalul său: “Românii fug fără să se uite înapoi. Ofiţerii lor au şters-o (de la Don – nota MS) din timp, sub pretextul unei convocări. Se milogesc. Cu o asemenea adunătură noi trebuie să învingem!”.

În august 1944, trupele sovietice au declanşat o amplă ofensivă în cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău, executînd lovitura principală asupra unităţilor române. Încercuirea şi înfrîngerea marii grupări de trupe germane şi române au provocat căderea regimului Antonescu. La 23 august 1944, în România s-a declanşat o revoltă armată, mareşalul Antonescu a fost arestat, la ordinul regelui Mihai I, şi, chiar în ziua următoare, la 24 august, noul guvern a declarat război Germaniei, iar la 12 septembrie a semnat armistiţiul cu URSS, SUA şi Marea Britanie.

Astfel, în perioada finală a războiului, în 1944-1945, românii – pînă nu demult inamici ai URSS şi sateliţi ai Germaniei – au devenit aliaţi în coaliţia antihitleristă. Nou formatele Armate 1 şi 4 române au apucat chiar să lupte împotriva foştilor tovarăşi de arme, germanii şi ungurii, pierzînd în luptele cu aceştia 170. 000 de oameni morţi, răniţi şi dispăruţi.

Cu toate acestea, în conştiinţa publică a oamenilor sovietici a predominat nemulţumirea faţă de condiţiile „excesiv de blînde” ale armistiţiului cu România (A. V. Golubev, Duşmanul din rîndul doi). Despre modul cum a fost percepută această nouă Românie „aliată”, prima ţară europeană în care a intrat Armata Roşie în august 1944, îşi aminteşte poetul-combatant Boris Sluţki, în Însemnări despre război: „Frizerii europene, unde eşti săpunit cu degetele şi nu sînt spălate pămătufurile, nu există băi, spălatul se face în lighean, unde rămîne murdăria de pe mîini, apoi te speli pe faţă... La Constanţa ne-am întîlnit prima oară cu bordelurile... Pentru toţi un lucru era clar – la noi aşa ceva este imposibil... Probabil că soldaţii noştri îşi vor aminti România ca ţara sifiliticilor”.

Şi trage concluzia că în România, această periferie a Europei, “soldatul nostru şi-a simţit cel mai mult superioritatea faţă de Europa”. Există în amintirile lui Boris Sluţki un episod scurt şi aparent nesemnificativ, dar în realitate foarte important, în care se exprimă dispreţul sincer al soldatului faţă de neaşteptaţii aliaţi: «pe sub garduri se tîrau slugarnic cîinii româneşti. Ei capitulaseră împreună cu stăpînii lor şi se temeau ca de moarte de soldaţii Armatei Roşii. Era suficient să loveşti şaua, ca ditamai dulăul să-ţi dispară din faţa ochilor».

Astăzi, la 71 de ani de la sfîrşitul războiului, asupra imaginii fostului adversar nu se poate să nu influenţeze încercările lui de revizuire deschisă a trecutului, ceea ce se face activ în România ultimilor ani. Astfel, încă din 2001, l-a Bucureşti s-a inaugurat un monument al lui Ion Antonescu, “mare patriot”, “împuşcat în mod barbar la insistenţele Moscovei”. Despre rolul lui în comiterea multor crime de război, inclusiv în deportarea şi uciderea a cel puţin 250 mii de evrei din teritoriile ocupate în Moldova, Ucraina şi Rusia, presa şi istoriografia românească de astăzi tac ruşinate, în timp ce-l glorifică pe «Conducătorul de căpetenie».

În şedinţa Consiliului de Miniştri din 8 aprilie 1941, Ion Antonescu mărturisea: „Aşa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor (oare ce îi mai făceau atuncea turcii, căci România scăpase de ei de vreo sută de ani? – nota MS), jidanilor şi ungurilor. Sentimenul acesta de ură împotriva duşmanilor patriei trebuie împins la ultima extremă”. Cu toate că din ordinul „conducătorului” au fost exterminaţi sute de mii de evrei, istoricul moldovean Anatol Petrencu, ex-lider al fostului partid Mişcarea Acţiunea Europeană, scrie că „regimul lui Antonescu n-a fost un regim fascist”. Cu asemenea gogonele vor pro-românii din Moldova, susţinuţi financiar de Bucureştiul oficial, să intre în Europa? Orice porcărie este finanţată la Chişinău de către români şi de unele organisme americane, cu condiţia ca ele, aceste porcării, să îi facă probleme Rusiei şi, implicit, Moldovei.

O victimă a regimului Antonescu despre care se vorbeşte mai puţin sînt ţiganii. Potrivit datelor româneşti, au fost deportaţi în Transnistria peste 25. 000 de ţigani şi dintre aceştia s-au întors de pe peste Nistru (-- De unde veniţi, măi?, îi întrebau basarabenii pe amărîţii de ţigani. – Venim de la Bug, unde ne-o dus Antonescu cel cu capul mare!) 14. 000, ceilalţi 11. 000 fiind victime nevinovate ale unei politici rasiste de peşteră. Au existat situaţii cînd ţigani aflaţi, ca militari, pe front, au avut familiile deportate. Luptau pentru România, iar autorităţile le trimiteau soţiile şi copiii dincolo de Nistru!

Credeţi cumva că rasismul de esenţă antonesciană este mort în România de azi? Pă dreacu! În 2007, fostrul ministru de externe al României integrate, of cause, în structurile europene, Adrian Cioroianu, propunea, ca reacţie la unele fărădelegi comise de cetăţeni români în Italia, ca ţiganii din România să fie deportaţi undeva prin ... pustiurile Egiptului! Motivul este lesne de înţeles: înfracţionalitatea ridicată din cadrul acestei etnii, dificultăţile de adaptare şi abaterile de la normele de convieţuire socială au creat ţiganilor o imagine devaforabilă, care a născut – ne place sau nu să o recunoaştem, este totuşi o realitate! – atitudini şi comportamente rasiste din partea românilor. Ei uită însă că, timp de cinci secole, ţiganii au fost robi în spaţiul românesc şi că, prin urmare, conduita lor îşi are rădăcini istorice, de care şi românii sînt responsabili.

În sfîrşit, la începutul anului 2007 Curtea de Apel din Bucureşti a anulat acuzaţiile aduse dictatorului I. Antonescu şi complicilor săi condamnaţi de Tribunal în iunie 1946, tocmai în partea care se referea la agresiunea împotriva U. R. S. S., recunoscînd practic drept legitimă intrarea României în război alături de Germania nazistă. În comentariul ministerului de externe al Rusiei din 1 martie 2007 asupra acestei decizii se spune: „Achitarea unui complice al naziştilor despre ale cărui crime împotriva populaţiei civile din teritoriile URSS ocupate atunci oamenii îşi amintesc pînă astăzi contravine sensului şi logicii reglementărilor postbelice, documentelor finale ale Procesului de la Nurnberg. Decizia Curţii, jignitoare pentru memoria victimelor celui de Al Doilea Război Mondial, cu greu poate fi interpretată altfel decît ca o încercare de a-i revizui rezultatele, de a uita lecţile instructive ale istoriei”.

Din păcate, chiar şi cele mai evidente lecţii ale istoriei sînt prost învăţate de oamenii politici din unele state. Am mai spus-o şi cu alte ocazii: testul Uniunii Europene nu este Republica Moldova. Testul Uniunii Europene este felul în care se va descurca ea cu România. Conform analizelor de ultimă oră ale experţilor apuseni din principalele capitale europene (Berlin, Viena, Roma şi Londra) se pare că intrarea României în UE, în 2007, a fost un eşec. Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe Emil Hurezeanu (actualul ambasador al Bucureştiului la Berlin), pentru că el deţine dosarul acestor analize.

De ce se întîmplă aşa?! Păi, fiindcă România are vocaţia nedezminţită de a compromite orice idee generoasă; de a lăsa, pe unde trece, păduchi, purici şi lăţii de popor slugarnic, neaşezat, care sare dintr-o extremă în alta. După chipul şi asemănarea politicienilor săi, ieri România pupa zgomotos socialismul de esenţă răsăriteană, astăzi face tumbe zglobii în braţele capitalismului.

De pildă, în viziunea europenilor întregi la minte, adică normali, invazia americană din Irak este “un act banditesc” şi ea „demonstrează un dispreţ absolut pentru dreptul internaţional”. Dramaturgul englez Harold Pinter, laureat al Premiului Nobel, subliniază că SUA şi-au prezentat acţiunile în forţă ca fiind puse în slujba „binelui universal”, izbutind să hipnotozeze lumea.

În ce-i priveşte pe liderii de la Bucureşti, ei nu aveau nevoie să fie hipnotizaţi: în servilismul lor faţă de Washington acceptă orice dorinţă – de fapt, poruncă – americană, fie şi în detrimentul interesului naţional. Popor politic de lingăi -- şi cu asta e spus aproape totul. Culmea e că acum aceşti lingăi îşi arogă cu de la sine putere dreptul de a promova, chipurile, Republica Moldova în structurile europene. Moldovenii nu au nevoie de interpuşi şi intermediari bucureşteni de împrumut: ei vor merge singuri în Europa! Dacă, conform lui Traian Băsescu, axa României este Washington-Londra-Bucureşti, atunci axa Moldovei trebuie să fie Bruxeless-Chişinău-Moscova.

Dinu MIHAIL