...şi el poate cădea

Nu-i zi să nu găsesc în ştiri cîte o informaţie care să nu-mi îngheţe sîngele în vene. Copii anunţaţi pierduţi, accidentaţi, victime ale violenţei de orice fel. Or, acest „sînge îngheţat” îşi are motivele sale.

Azi pot mai liniştită să-mi amintesc de o întîmplare produsă aproape zece ani în urmă. La nici doi ani împliniţi mi-am pierdut băiatul, care acum e proaspăt gimnazist. Cîteva minute a fost poarta deschisă (se aducea ceva în curte), şi aceste cîteva minute i-au fost suficiente să iasă din ogradă, neobservat de nimeni. Aşa cum casa noastră se află lîngă pădure, spre care duc mai multe cărări, atunci cînd am înţeles că nu-l găsesc, puteam să dau măcar şi-n bobi că n-aveam idee de unde mai întîi să încep căutările. Acest caz îl consider poate cea mai mare ruşine a mea ca mamă şi nu aleg cînd mulţumesc: lui Dumnezeu, poliţiei, vecinilor, multor oameni străini care s-au implicat în căutări, sorţii, norocului etc etc.

Copilul a fost găsit în patru ore şi jumătate, nu i se întîmplase nimic, se rătăcise şi era prea mic ca să conştientizeze gravitatea cazului, aşa că probabil a luat-o drept o plimbare mai îndelungată, cînd nimeni nu l-a oprit. Lui nu i s-a întîmplat nimic, dar facultăţile mele mintale sînt sigură că au fost clătinate în aceste patru ore şi jumătate. Şi azi mă gîndesc cu groază, ce-ar fi fost dacă: dădea un cîine rău peste el, cădea într-un hău de unde nu putea ieşi, dacă adormea şi-l prindea noaptea, dacă pornea o ploaie puternică - scăpa oare un copil de nici doi ani singur în pădure? Cele mai straşnice tablouri mi se conturează în cap şi iar încep a mulţumi în gînd fără a alege – pe Dumnezeu, poliţia, vecinii, mulţi oameni străini, soarta, norocul etc etc.

Îmi amintesc de această întîmplare nefastă de fiecare dată cînd văd un anunţ la televizor sau pe reţelele de socializare despre un copil dat în căutare. Nu daţi „like”-uri la astfel de informaţii ci retransmiteţi-le mai departe. Ca să le vadă cît mai multă lume – nici nu ştii de unde poate apărea vreo veste.

Sau altfel de caz. O mamă a lăsat pentru cîteva minute singur un copil de patru ani, în bucătărie, unde pe plită stătea o cratiţă cu ciorbă, de sub care tocmai se stinsese focul. Curiozitatea fetiţei a fost aţintită anume asupra acestei cratiţe şi în cîteva minute mama şi-a regăsit copilul schilod de la arsuri şi bîlbîindu-se pe viaţă în urma şocului.

Naşul meu, care este medic la Spitalul de Urgenţă, are un tic nervos atunci, cînd ajunge vorba despre copiii, lăsaţi măcar şi pentru cîteva clipe de sine stătător. La cîte vede cînd este de gardă, el ştie că orişice fleac poate fi nociv pentru un pici, cele mai inofensive fiind mărgele în nas şi urechi, monede înghiţite, degete arse de la prize electrice, arsuri de grade medii şi multe altele.

E relativ bine cînd sînt nişte traumatisme şi plăgi ce pot fi recuperate, dar dacă nu? Cîţi copii mor electrocutaţi, rupţi de cîini (nu e neapărat să fie nişte maidanezi, nenorocirea se poate trage şi de la Grivei din curte, care pînă la urmă e un animal cu instinctele-i atare), striviţi pe şosea, căzuţi de la balcon, înecaţi în cadă sau în fîntîna din faţa casei, rămaşi orbi, fără degete sau picioare după ce au dat prin atelierul tatei. Exemple sînt sumedenii. Cu cea mai mare părere de rău.

Am încercat să caut nişte cifre statistice, ca să fie mai relevant şi demonstrativ acest articol, însă anume de aşa o despărţitură în datele BNS nu am dat. Păcat. Îmi pare că ar fi mai cu efect decît să zicem statistica investiţiilor în active materiale pe termen lung. Deşi, pe de altă parte, poate e şi complicat să faci o asemenea numerotare. De multe ori tragediile la care mă refer nu depăşesc cadrul uzual şi nu fac subiecte de ştiri cu rezonanţă. Ceea ce nu înseamnă că astfel de nenorociri nu au loc.

Asemenea incidente le calific pentru categoria „drobul de sare”. Şi nu neapărat se vor produce în familiile defavorizate. Se întîmplă, destul de frecvent, şi la case bune. Drobul de sare există şi poate e mai bine de căzut în griji încă atunci cînd stă pe horn. Fie şi cu riscul de a trece drept un părinte ridicol de grijuliu. Un copil şi ochii din cap chiar sînt sinonime.

Lilia GRUBÎI