O rudă de a mea fost concediată de la lucru. Fără avertisment, fără indemnizaţie de ieşire, într-un mod cinic şi obraznic. Vine femeia la lucru dimineaţă, conform orarului, şi este anunţată de administratoare că e liberă, toate explicaţiile rezumîndu-se la una – nu face faţă cerinţelor. Admitem că o fi aşa, dar cum s-a evaluat, s-a verificat, cum s-a decis, în care temei, cît de legală este hotărîrea de concediere? Nimic. Locul, timp de o oră, a fost ocupat şi luat în prmire cu toate atribuţiile de un neam al şefei.

Mai departe au urmat sfaturi care mai de care, ascultate de pătimită printre lacrimi şi sughiţuri. Că „să nu se lase”, „să-i dea în judecată”, „să scrie directorului general”, la televiziune, la Guvern, Papei de Roma, dar să-i pună neapărat la punct pe răii care au lăsat-o pe drumuri, fără lucru.

Alt grup de sfetnici, mult mai sceptici, au fost de părerea că orice tentativă de a restabili dreptatea este zadarnică: „că cine se uită azi în judecătorii la dintr-aceştia”, că admiţîndu-se într-un final fericit ideea reinstaurării adevărului, oricum şefa îi va crea nişte condiţii în colectiv că va avea de pierdut mai mult. Cam în aşa fel i s-a răspuns şi la oficiul central al întreprinderii (una privată, cu mare mediatizare pe piaţa publicitară).

În fine, ultimele argumente au tras mai greu şi doamna cu pricina s-a resemnat, rămînînd nu atît distrusă din motive materiale, cît scuipată în suflet şi demoralizată total, cînd a conştientizat cu stupoare că într-adevăr azi un om simplu puţin ce poate face în asemenea situaţii. În primul rînd - pentru că nu are curajul şi puterile necesare de a merge împotriva sistemului, şi în al doilea - legea naturii sălbatice a devenit actuală şi pentru oameni - ori mănînci tu pe cineva, ori te mănîncă pe tine. Ce e şi mai straşnic - oamenii s-au împăcat, s-au adaptat şi se descurcă cum pot.

Da, este un caz particular, dar oare, nu din particularităţi se conturează tabloul general? Cîţi angajaţi, care nimeresc în asemenea situaţii au îndrăzneala de a merge pînă-n pînzele albe, numai ca să-şi revendice drepturile, încălcate cras şi impertinent? Or, dacă în instituţiile de stat aceste drepturi mai sînt cîtuşi de puţin protejate de Codul Muncii, contracte colective şi individuale, juriştii din statele de personal, sindicate ş.a., atunci în cele private, unde patronul e boierul, şeful şi Dumnezeu laolaltă, se poate întîmpla orice.

Cine şi în ce măsură este în stare să ne protejeze de samovolnicia „greilor” zilei? Pentru că la cheremul bunului plac al cuiva astăzi sînt foarte mulţi angajaţi. Iar viteji sînt deplorabil de puţini. Incomparabil de puţini faţă de cei care tac şi rabdă, pentru că le-a secat demult doza de optimism şi încredere, înţelegînd cu amărăciune că dreptatea nu numai că e la fundul mării, ea mai e şi chioară, surdomută, cu vădite semne de oligofrenie.

Lilia GRUBÎI

P.S. Întîmplarea a avut loc la sfîrşitul anului trecut, iar recent am aflat că femeia despre care am scris imediat după sărbători a plecat la muncă în Italia. N-au avut altă ieşire din situaţie. În familia cu pricina cresc doi copii, uzina la care lucrează soţul nu produce în sezonul rece, lucrătorii fiind trimişi în concedii forţate pînă la primăvară. Cît timp oare o să ne mai salveze soluţia de pe Peninsula Apennină? Şi va ţine oare piept această familie grelei încercări prin despărţire ori va ajunge încă o cifră la statistica divorţurilor cauzate de migraţie?