Oameni uitați de care politicienii își amintesc doar în campaniile electorale

Autor: Mihai CONȚIU

Există în Republica Moldova și sate prospere, vii, ca să zic și așa, adică locuite și locuibile, însă îngrijorător de multe sunt cele condamnate pustiirii, adică dispariției lor prin depopulări tot mai accentuate. Pentru stoparea depopulării satelor, absolut nici o guvernare nu a găsit vreo soluție. Tinerii la părăsesc masiv în favoarea unui trai la oraș ori, cel mai adesea, pentru a lucra peste hotare. Celor care au cetățenie română le este mult mai la îndemînă să se stabilească în Europa occidentală, iar ceilalți doar cu cetățenie moldovenească au luat drumul spre Rusia. În satele despre care vorbesc rămîn doar bătrînii, care sunt din ce în ce mai puțini.

Fără să dau nume, cunosc astfel de sate pe ulițele cărora mai pîlpîie lumina vieții doar pe la două sau trei case. Majoritatea celor rămași și-au dat loturile de pămînt în arendă la oameni cu inițiativă, iar după culesul roadelor primesc o oarecare cantitate de ulei, zahăr ori cereale, o răsplată insuficientă pentru a le asigura un trai decent. Din pricina pensiilor mici, trăiesc extrem de modest, în lipsuri diverse, dar fără să se plîngă ori să mai aibă puterea de a acuza pe cineva. Acestea sunt și motivele pentru care se retrag în amintirile nostalgice de pe vremea sovietică.

Singurele ”inițiative particulare de tip capitalist” sunt un magazin, un birt, două sau trei, rareori o farmacie și… cam atît! Doar acestea sunt furnizoare de locuri de muncă, însă, de regulă, sunt afaceri de familie. În paralel cu bătrînii despre care vorbim, mai există o populație paralelă, una aptă de muncă, minoritară, dar care a eșuat în evadarea spre oraș sau în străinătate. Cunosc bine astfel de ”comunități” deoarece m-am intersectat deseori cu ele.

Acești bărbați apți de muncă trăiesc de la o zi la alta, iar singura lor preocupare cotidiană e să bea tot ce găsesc. Bătrînii despre care vorbim, fiind neputincioși fizic, au nevoie, contra cost, de acești bărbați buni de muncă pentru diferite treburi gospodărești – aratul și însămînțatul grădinii, diferite reparații la casă ori prin curte, căratul unor saci la și de la moară, despicatul lemnelor și depozitarea lor și a cărbunelui pentru focul din Iarnă, culesul viei de lîngă casă, ducerea unei butelii de gaz la încărcat etc., etc.

Multe dintre aceste lucrări presupun tocmirea unui om care să lucreze cu ziua, adică o zi întreagă, numai că este de-a dreptul imposibilă găsirea lui. Toți cu care am intrat chiar și eu în contact sunt interesați să accepte un lucru plătit doar pentru o oră pînă la cel mult trei. Pentru ei, banii ceruți pentru cît lucrează sunt suficienți pentru a bea rachiu două sau trei zile în șir, după care vînează iarăși noi lucrări de mîntuială de 1-3 ore la cineva care nu are încotro și le acceptă pretențiile.

Pentru o astfel de situație de-a dreptul dramatică, care poate că este existentă și în satele de obîrșie a multor politicieni, nimeni nu s-a gîndit să inițieze un program politic, economic și social de stîrpire a ei.

Acesta-i marele dramatism ”alcoolizat” al multor sate moldovenești – bătrînii singuri uitați de toți și aflați în pragul trecerii în neființă și bărbații despre care vorbeam, care sunt în putere și buni de muncă, mulți tineri, dar care au eșuat într-un alcoolism cronic, la care nu vor să renunțe cu nici un chip, iar asta pentru că beția cotidiană este singurul lor sens în viață. Sunt sigur că mulți dintre cei care vor citi aceste rînduri știu, nemijlocit ca și mine, că aceasta este realitatea dureroasă a ”veșniciei care s-a născut la sat alcoolizată”!