Căci tristeţea e păcat. Păcat de moarte. Hoaşca asta pre nume Tînga vine uneori tiptil, pe neprins de veste şi declanşează în om resorturile ascunse ale nepăsării, nerăbdării şi lenei funciare. Acestea demagnetizează voinţa, blochează energiile individului şi îl transformă, treptat, în legumă ambulantă, care uneori dugheşte pînă şi oloiul din candelă. În asemenea momente, spun savanţii, nu te încîntă nici măcar perspectiva regală de a sugativiza coniac din buricul de milioane al parlamentarei Violeta Ivanov.

Pînă şi elementarul “Bună ziua!” cauţi să-l eviţi, fiindcă, vezi Doamne, îţi solicită un efort prea mare. Duci mai mult un fel de trai decît viaţă cu destin. Trai cu un singur eveniment important: moartea. Numai omului cu zîmbetul pe buze îi reuşesc toate în viaţă! Ridendo castigat mores (Cu surîsul treci şi marea), parcă aşa spuneau latinii “dătători de legi şi datini”.

Dacă legea ţine de criteriul separării omului de animal, „zîmbetul este cavaler de onoare în suita plăcerii” (Andrei Pleşu). Orice acvititate neînsoţită de bucurie sfîrşeşte în uscăciune, chin şi chiar boală. Umorul, detaşarea, ironia şi, mai ales, autoironia, care parcă vine dintr-o aristocraţie a spiritului, te înrudesc cu zeii. Ironia este medicamentul tuturor necazurilor, calmantul tuturor patimilor, patima fiind, etimologic vorbind, boală (Aviz pentru psihoterapeuţi: majoritatea publicaţiilor noastre de expresie română sînt pătimaşe, isterice şi încrîncenate, de parcă redactorii lor visează noaptea doar bumbăreze de oaie).

Viaţa fără glumă, fără o vorbă de duh ar fi o închisoare, un fel de iarnă cu domnul Agent Termic dîrdîind de frig prin calorifere. Şi numai sarcasmul sau umorul grosolan este resimţit ca agresiune, ca dictatură, ca pumn de vedere. Însuşi Dumnezeu a avut mult umor atunci cînd a îngăduit să ne naştem şi noi, oamenii, sub un сer veşnic ironic.

Dar să trecem la treabă, să ne punem strîns pe vectorul european, pentru că nu e frumos să ţinem prea mult cititorul în anticamera articolului. Mai ales că noi niciodată n-avem timp de pierdut, mereu fiind ocupaţi cu supravieţuirea, cu “Muicăăă, suntem neam de piatră,/Cînd e vorba despre vatră!”, cu zonele libere de comunism, precum este în sfîrşit capitala Moldovei în frunte cu Misha Tizîcovici şi-a lui ceată, toţi voinici cu fruntea lată (de două degete), cu spumoasa operaţie „Cîte un bust de scriitor dîmboviţean pentru fiecare moldovean”, cu „Du-te la bătaie,/Pentru â din a să mori/Şi-i găsi nevasta/Groasă pînă-n zori” şi cu multe alte dulci zăbave...

De unde se arată că, fiind centraţi pe fapte mari, ne aşteaptă un viitor luminos ca şi augusta chelie a lui Ilici. În loc să producem bani, noi producem, ca nişte sinucigaşi, istorie şi ortografii. Naţiune filologică. ФилФак continuu, de „două mii de ani”.

Tare aş vrea ca măcar unul dintre minunaţii istorici români să-mi arate unde, cînd şi cum produceau românii săbii, arbalete sau archebuze? Ştim cu ţoţii că există, bunăoară, săbii de Toledo. Pe cînd o sabie de Bucureşti sau, mai ştii, una de Crăcănaţii-de pe-Deal? Ştiţi de unde mi-a venit trăsnaia asta? Citesc acum o carte, Orienturi/Occidenturi. 25 de secole de războaie, de Thierry Camous. Cartea are 512 pagini... Ştiţi care-i ideea? Fraţilor, noi nu figurăm în istorie, în cărţile serioase scrise pe pămînt!!! Figurăm doar o singură dată, la pagina 250: Pe data de 15 iulie 1410, la Tannenberg pentru germani, Grunwald pentru polonezi şi Zalgiris pentru lituanieni, Cavalerii Teutoni (...) trebuie să facă faţă unei ample coaliţii slave. În păduri, polonezi, lituanieni, auxiliari tătari, cehi, ruşi şi valahi (e vorba de detaşamentul de moldoveni trimis de domnitorul Alexandru cel Bun – nota MS) îi atrag pe germani într-o cursă nebunească.

Oare chiar să fie corectă teza lui Dostoevski că „Popoarele cuminţi nu vor ajunge departe, vor sfîrşi negreşit în mediocritate”, pentru că ele „nu au energia, nu au marea încredere în sine, nu au sub ele cele trei balene mişcătoare pe care stau toate popoarele mari”? Pesemne, noi participăm la Istorie ca şi măgarul/catîrul la scrierea cărţilor pe care le duce cu samarul în spinare.

Ei, dar nici asta, pînă la urmă, nu contează, nu-i motiv de tristeţe devastatoare. Există trei lucruri cu adevărat esenţiale în viaţa omului de oriunde şi de oricînd: Iubirea, Banul şi Sănătatea. Tot ce e pe dinafara acestei trinităţi (IBS) sînt basme de adormit copiii şi dezmoşteniţii soartei. Dacă Iubirea de aproapele tău este sentimentul care “mişcă sori şi stele”, Banul pune în mişcare indivizi, ţări şi continente. Altfel spus, Iubirea este inima (partea sentimentală) a vieţii, iar Banul este motorul/burta (partea materială) a doamnei Житуха. Ambele (partea spirituală şi cea materială) se află în stare de reciprocitate, se întrepătrund şi se intercondiţionează în permanenţă.

După acest principiu este creat şi omul. Fiinţă bipolară, omul este, în acelaşi timp, spirit şi materie, suflet şi trup, cer şi tină (în traducere fidelă, Adam înseamnă lut, pămînt roşcat, de care se găsea berechet în Israel). Atît spiritul, cît şi materia nu pot exista unul fără altul.

Absolut toţi oamenii de pe pămînt au sentimente, dar foarte puţini au bani. Din cauza neacoperirii cantităţii de sentimente cu o cantitate corespunzătoare de bani apar diferenţele dintre indivizi. Unii sînt bogaţi şi îşi pot pune în echilibru partea spirituală cu cea materială. Aceştia sînt... o, nu fericiţii, ci mai degrabă relaxaţii, fiindcă şi-au asigurat cît de cît liniştea sufletească, au scăpat de teroarea lipsei unei bucăţi de pîine pentru ziua de mîine.

Ceilalţi, marea majoritate, nu-şi pot asigura echilibrul sufletesc în absenţa unui element esenţial: banii. Desigur, sînt nefericiţi şi printre cei bogaţi, tot aşa cum sînt fericiţi şi printre cei săraci. Nu e o contradicţie de fond aici, ci o dovadă în plus că omul – un univers redus la dimensiuni microscopice – nu poate fi epuizat de nici o schemă, de nici o formulă.

Anume din nefuncţionarea ritmică a binomului efort-bani apar problemele, conflictele degradante cu sine, cu semenii şi, în fine, chiar cu statul, care nu e altceva decît o familie mai mare şi... ca dînsa sîntem toţi în linii mari: şi Opinca, şi Vlădica. Tot de aici apar şi conflictele dintre ţări şi continente (vezi, mai recent, SUA şi Iraq, Libia, Siria sau musulmanii şi europenii, căci creştini europeni deja nu mai putem spune).

Suportul filozofic al banului este libertatea (înhămată la plug). Dostoevski spune literalmente următoarele: Pentru a fi fericit omul are nevoie de libertate şi de loc de muncă. Deci, ca să devenim liberi avem nevoie de bani. Însă nu orice ban este aprobat de contabilitatea Cerului, de legea moralei. A face un ban pe căi cinstite este o virtute, o capacitate. Banul însuşit fraudulos este, pînă la urmă, Crimă şi Pedeapsă. Că nu degeaba se zice: cel mai bun somnifer al omului curat este perna.

Orgoliul nemăsurat păşind ţanţoş pe drum cu paiul înfipt în fund, ispita însuşirii banului nemuncit ţin de natura materiei umane. Cu excepţia celor ce o duc de azi pe mîine, de la salariu pînă la salariu, toţi am furat, furăm şi vom fura – şi încă mai avem neobrăzarea de a ne întreba fals nevinovat de ce lumea este imperfectă...

Mititeii fură cu ţîrîita, barosanii cu nemiluita. Inclusiv ex-cancelarul Germaniei Helmut Kohl, născut – ca tot neamţul – cu şurubelniţa în mînă şi educat de mic în spiritul respectului strict faţă de legi. Inclusiv Jacques Chirac, pînă mai ieri primul bărbat al Franţei, astăzi posesorul unor proprietăţi suspect de multe. Inclusiv fostul brav cîrmaci – Domnul să-i descarce la poartă autobasculante de sănătate! – al Uniunii Europene Jose Durao Manuel Barroso, învinuit de deturnări de fonduri pe cînd era lider de partid în Portugalia, ţara lui de dor.

Dintre toţi marii oameni politici ai lumii deocamdată cică nu fură numai Mihai Teodorovici Ghimpu şi Dorin Chirtoacă, primarul general al municipiului Chişinău, însă degrabă vor începe şi ei să practice această veche meserie, cel puţin ca să nu fie taxaţi drept idioţi de către Traian Băsescu, neveste, rude, prieteni şi colegii de partid. Căci aceasta este urarea/libaţia strămoşească a moldovenilor dedulciţi peste noapte la bani şi putere: Să fii paţan cu paţanii şi să nu fii mudak în ghelă!

Dinu MIHAIL