Aşa se spune, încă de la kilometrul I al umanităţii: Calul este sluga omului, cîinele fiind prietenul acestuia. Este probat ştiinţific că genomul omului coincide în proporţie de 97 la sută cu cel al cîinelui. Într-o atare situaţie, mulţi se întreabă: De ce între om şi cîine nu există mai multă comunicare efectivă, o înţelegere cumva superioară celei obişnuite?

Ne ajută specialiştii în domeniu: Probabil, de aceea că mintea omului este centrată preponderent pe aur şi glorie, iar intelectul cîinelui predilect pe alte valori, cum ar fi, să zicem, dragostea şi devotamentul faţă de stăpîn. De parcă creierele lor ar emite în permanenţă pe diferite lungimi de undă care niciodată nu se întîlnesc în acelaşi punct, într-o asemenea situaţie înţelegerea teoretic posibilă fiindu-le practice refuzată cu încăpăţînare.

Prea multă iubire de sine şi de bani – iată sursa răului pe pămînt, dacă ar fi să nu vorbim despre el la modul general, ci să-l localizăm cît de cît. Pe de altă parte, omul nostru cel de toate zilele este veşnic prins între pietrele de moară ale extremelor: dispoziţia sufletească contează mai mult decît banii, dar paradoxal e că nu există dispoziţie sufletească fără bani!

Ce-i de făcut? Cum poţi să te lecuieşti de ceva, dacă în prealabil nu localizezi boala? Pe bîjbîite, prin “automedicaţie”, pe unde riscînd, pe unde punînd la contribuţie simţul elementar al măsurii. Să fim înţeleşi de la bun început: nu chem la o cultură a sărăciei. A nu avea un ban în buzunar sau într-un depozit bancar este degradant, dar nici pe exclusivitatea banului nu trebuie să mizăm în toate. Este dezumanizant.

Gurile rele vorbesc prin tîrg că marele intelectual şi patriot rrromân Nicolae Dabija are deja la activ 6 (şase!) case în spaţiul “De la Nistru pîn’ la Tisa/Tare greu ne cade fisa”. Domnul să-i răstoarne la poartă autobasculante de sănătate şi să-l ajute să-şi mai facă măcar ca pe-atîtea. Toleranţi fiind, nu ne rămîne decît să-l compătimim cu multă empatie, pentru că nu e lucru de şagă să administrezi, să ai grijă de întreţinerea atîtor acareturi. Ziarist foarte bun, poet bun şi prozator mediocru, este dezumanizant de greu să duci în spinare toţi munţii de dureri şi probleme ai neamului românesc din basaraghia cu spicul cît vraghia, la care, iată, se mai adaugă şi povara unor hardughii neaprobate de Cancelaria Cerului. Fă, Peştişorule-de-Aur, să-i apară prin ogrăzi şi nişte boscheţi de cinci stele, în care să-şi deschidă ambasadă Eugen Tomac sau Doru Dendiu!

În cartea Cetatea lui Dumnezeu, Sfîntul/Fericitul Augustin zice: “Două iubiri au zidit două cetăţi. Iubirea de sine, mergînd pînă la dispreţul de Dumnezeu, cetatea terestră. Iubirea de Dumnezeu, mergînd pînă la dispreţul de sine, cetatea celestă. Una este glorificată în sine însuşi, cealaltă în Domnul Dumnezeu”.

Sufletul nostru, muşcat de vipera orgoliului nemăsurat, se înveninează pînă la condiţia de a se crede buricul pămîntului. Omul îmbunătăţit, adică îndumnezeit, este prin definiţie cel care-şi revarsă iubirea, necunten şi necondiţionat, atît asupra Tatălui, cît şi asupra semenilor săi. Să ne amintim, măcar din cînd în cînd, de testamentul lui William Shakespeare: “Iertarea şi toleranţa sînt treptele de sus ale umanităţii”.

Înainte de a vorbi despre toleranţă, această nouă religie a Democraţiei, (există voci autorizate care afirmă că noua religie ar fi un second best, un surogat menit să înlocuiască produsul de calitate superioară Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!), să vedem, mai întîi, prin comparaţie, ce este opusul acesteia – intoleranţa. Intoleranţa este o formă de violenţă asupra omului. Chiar şi bătrîna doamnă, Gelozia, care ne vizitează deseori, este o formă de agresiune împotriva celui din preajmă. Dacă pînă şi gelozia este o violenţă, atunci vă daţi seama cît de dureroasă este pentru om intoleranţa?

De toleranţă avem nevoie, ca de aer, la fiece pas, în orice colţ al pămîntului. Ca şi în structura apei, toleranţa este oxigenul relaţiilor interumane, iar acolo unde nu există oxigen, nu există viaţă.

De toleranţă avem nevoie în familie, în colectivul de muncă, în societate. Mai ales în Moldova, care este, în virtutea condiţiilor istorice, un stat multietnic, se impune instaurarea şi permanentizarea unui climat de respect reciproc şi sincer asumat unul faţă de altul. Conflictele cu sine, cu semenii ne înveninează viaţa şi ne reduc la zero eforturile fizice şi mintale.

La noi nu mass media, ci zvonul este a patra putere în stat. Dar ce este zvonul, care e patul lui germinativ? Zvonul este o formă de incultură. Tot o formă de incultură, dar cu efecte mult mai devastatoare, este şi intoleranţa. Un economist american, care a vizitat în repetate rînduri ţara noastră, spunea că în Moldova nu va fi pace şi prosperitate economică atîta timp cît nu va fi înţelegere între etnii.

Aşadar, toleranţa înseamnă pace în suflet şi între oameni de diferite culori, naţionalităţi şi confesiuni. Umilirea omului este totodată şi umilirea lui Dumnezeu. Putem noi, în particular, să împărtăşim orice idee filozofică, politică sau religioasă; putem chiar să ne aflăm în tabere politice total diferite, dar între noi, dacă sîntem oameni, trebuie să avem relaţii normale, căci pe ură nu se construieşte nimic durabil. Pe ură prind numai zîzania, minciuna şi rapănul sărăciei.

“Nu-şi vor da seama oamenii cît au pierdut în evoluţia lor intelectuală din pricina veşnicei discordii de pe Pămînt?” spune Cinghiz Aitmatov în romanul său O zi mai lungă decît veacul. Fiind democraţi, socialişti, comunişti sau liberali, să nu uităm că, mai întîi de toate şi mai presus de toate, sîntem cu toţii oameni.

Toţi sîntem atomi din acelaşi mare şuvoi uman. Toţi oamenii simpli, care constituie talpa ţărilor din toată lumea, vor să aibă raporturi bune între dînşii, să colaboreze multilateral. Şi le-ar avea, dacă în relaţiile dintre ţări nu şi-ar băga codiţa discordiei omniprezentul şi aproape omnipotentul Demon Politicantrop. De ce se întîmplă aşa? Fiindcă nu oamenii, nu popoarele conduc statele, ci anumite grupuri de interese economice şi politice. Din păcate, aşa e de cînd lumea şi pămîntul: oamenii au sentimente, statele au interese. Doar interese! Dacă e să facem nişte piruiete chinuite, neelegante pe gheaţa umorului, numai arta aparţine poporului. Aşa îi şi trebuie!

Zice bine înţeleptul scriitor Vasile Andru: Dacă antropologul încă vede diferenţele şi uneori le scoate iresponsabil în prim-plan, omul cult, religios vede doar comuniunea, confluenţa şi contopirea.

Dinu MIHAIL