Prezentele rînduri au fost inspirate de o carte mai puţin frecventată pe piciorul nostru. De plai, desigur. Se numeşte Despre democraţie în America şi a fost scrisă de către Alexis de Tocqueville (1805-1859), unul dintre cei mai mari gînditori politici şi juridici francezi şi un apărător al libertăţii politice. Ca şi Montesquieu, de altfel, căruia îi seamănă în multe privinţe: aristocrat, sociolog, istoric, comparatist, magistrat, avocat şi, un timp îndelungat, deputat.

Un aristocrat care ştie că democraţia instaurată de Revoluţie este inevitabilă, că spiritul egalitar care marchează societatea franceză este un bun cîştigat, că una din trăsăturile sistemului politic francez, centralizarea, este periculoasă, că absolutismul este înfiorător.

Esenţială în opera lui este încercarea de a reconcilia, de a împăca egalitatea cu libertatea.

A publicat două mari lucrări la propriu şi la figurat: Despre democraţie în America (vol. I, 1835; vol. II, 1840) şi Vechiul Regim şi Revoluţia (1856). Aceste două lucrări, şi mai ales prima, au avut un succes enorm în epocă. De o bibliografie de ordinul miilor de titluri se bucură şi astăzi.

În Despre democraţie în America Tocqueville manifestă o mare admiraţie pentru poporul şi pentru sistemul american, dar nu înţelege să facă din ele un model pentru Franţa. Cartea conţine de asemenea un teribil şi (poate) profetic rechizitoriu.

Despre ce este vorba? Volumul întîi se încheie anunţînd, într-o pagină celebră, că Statele Unite vor fi, alături de Rusia, una din cele două mari supraputeri ale universului şi că de departe preferabile sînt SUA:

“Pe pămînt sînt acum două mari popoare care, pornite din puncte diferite, par că avansează spre acelaşi scop: ruşii şi anglo-americanii.

Americanul combate obstacolele pe care i le pune în faţă natura; rusul se luptă cu oamenii. Unul luptă cu pustietatea şi barbaria, celălalt cu civilizaţia înarmată cu toate armele ei; astfel, victoriile americanilor sînt obţinute cu brăzdarul plugarului, cele ale rusului – cu sabia soldatului.

Pentru a-şi atinge scopul, primul se sprijină pe interesul personal pe care îl lasă să acţioneze fără să-l dirijeze, pe forţa şi raţiunea indivizilor.

Cel de-al doilea concentrează într-un singur om întreaga putere a societăţii.

Primul are ca principal mijloc de acţiune libertatea, cel de-al doilea constrîngerea.

Punctele lor de plecare sînt diferite, căile diverse; totuşi, fiecare dintre ei pare a fi chemat, datorită unui plan secret al Providenţei, să ţină într-o zi, în mîinile sale, destinele unei jumătăţi din lume”.    

Aşadar, pentru a-şi atinge scopul în lupta cu obstacolele naturii, americanul “se sprijină pe interesul personal”, “pe forţa şi raţiunea indivizilor”.

Pornind de la individ, se ajunge uşor la conflictul de bază în lumea de astăzi. Care este acesta? Conflictul de bază în lumea de astăzi este conflictul între principiul individualismului şi cel al colectivismului.

Individualismul afirmă că omul are drepturi inalienabile care nu-i pot fi răpite de nici un alt om, nici de un număr oricît de mare de alţi oameni, şi nici de vreun grup sau de vreun colectiv. Prin urmare, fiecare om există prin propriul său drept şi de dragul lui propriu, iar nu de dragul vreunui grup.

Colectivismul pretinde că omul nu are drepturi, că munca lui, corpul şi personalitatea lui aparţin grupului, că grupul poate face cu el ce doreşte, de dragul a orice ar decide el că reprezintă bunăstarea sa proprie. Prin urmare, fiecare om există numai prin permisiunea grupului şi de dragul acestuia. În sistemul social construit pe principiul colectivismului drepturile omului sînt o perdea de fum trasă în scopuri propagandistice. Acestea sînt numai declarate, dar nu şi real garantate.

Aceste două principii constituie rădăcinile a două sisteme sociale diferite.

Conflictul de bază al lumii de astăzi este între cele două sisteme. Nod la tîmplă: s-ar putea să nu existe un conflict între SUA şi Rusia, între SUA şi China; se pare că există un conflict între două sisteme. Între moralitate şi imoralitate. Fiindcă: fiecare om este (sau: ar trebui să fie) un Dumnezeu în mic. Fără această creaţie unică, frumoasă şi irepetabilă într-o lume de unicate nu au nici un rost noţiunile de spaţiu şi timp. Adică nici ştiinţa şi nici arta.

Iată de ce sufletul oricărui om costă mai mult decît tot aurul pămîntului adunat laolaltă. Nu e pace pe pămînt atîta timp viaţa unui singur om (!) se află în pericol. Acesta este adevăratul umanism.

Este moral să respecţi omul luat în individualitatea sa şi este imoral să-l laşi la discreţia nivelatoare – pînă la uniformizare, pînă la atomizare – a colectivului, a neamului, a populaţiei, a poporaţiei, a naţiunii (“veşnic sfinte”). Individul are raţiune şi sentimente, turma are instincte şi pulsiuni glandulare. Să nu-mi spuneţi cumva că în timpul actelor de vandalism de la 7 aprilie 2009 în piaţă a tronat poporul. Atunci suverană a fost turma, gloata.

În sistemul bazat pe principiul individualismului este ilegal să omori un om, iar acesta are dreptul de a se apăra. Legea este de partea unui drept. În sistemul bazat pe principiul colectivismului este legal ca o majoritate să omoare un om şi este ilegal ca el să se apere. Legea este de partea numărului.

Ce este un sistem social?

Un sistem social este un cod de legi pe care oamenii îl respectă pentru a putea trăi împreună. Un asemenea cod trebuie să aibă un principiu de bază, un punct de plecare, altfel nu poate fi întocmit. Punctul de plecare este întrebarea: Puterea societăţii este limitată sau este nelimitată?

Individualismul răspunde: puterea societăţii este limitată de drepturile individuale inalienabile ale omului. Societatea poate să întocmească numai legi care nu violează aceste drepturi.

Colectivismul răspunde: puterea societăţii este nelimitată. Societatea face orice legi doreşte şi poate să le impună oricui, în orice manieră doreşte.

În primul caz legea reprezintă un principiu moral.

În al doilea caz legea reprezintă ideea că nu există principii morale, iar oamenii pot face orice doresc, cu condiţia ca să fie suficient de numeroşi.

Un exemplu de sistem bazat pe individualism sînt Statele Unite ale Americii, lucru observat şi analizat încă de Alexis de Tocqueville.

Un exemplu din cel de-al doilea sistem: Rusia Stalinistă şi Germania Nazistă.

În sistemul sovietic, zeci şi sute de mii de ţărani (“chiaburi”) au fost extreminaţi prin lege, o lege justificată prin pretextul că acesta are avantajul majorităţii, despre care grupul conducător pretindea că ar fi împotriva chiaburilor. Sub sistemul nazist, milioane de evrei (plus ţigani, polonezi, ruşi, ucraineni, bieloruşi etc.) au fost exterminaţi prin lege, o lege justificată prin pretextul că aceasta era spre binele majorităţii, despre care grupul conducător pretindea că ar fi antisemită.

Legea sovietică şi legea nazistă au fost consecinţe inevitabile ale principiului colectivismului. Aplicat în practică, un principiu care nu recunoaşte vreo morală şi vreun drept individual nu poate da naştere decît la brutalitate.                  

De aici putem trage concluzia că principiul de bază al unei ţări libere este individualismul. O ţară liberă este construită pe principiul că omul posedă drepturi inalienabile. Asta înseamnă că aceste drepturi aparţin fiecărui om ca individ, iar nu oamenilor ca grup sau colectiv. Că aceste drepturi sînt proprietăţi necondiţionate, private, personale ale fiecărui om, ci nu o posesiune obştească, socială, colectivă a unui grup. Că aceste drepturi îi sînt acordate prin faptul naşterii sale ca om, iar nu printr-un act al societăţii. Că omul deţine aceste drepturi nu de la colectiv şi nici pentru colectiv, ci împotriva colectivului – ca o barieră pe care colectivul nu o poate trece. Că aceste drepturi constituie protecţia omului împotriva altor oameni. Că numai pe baza acestor drepturi oamenii pot să aibă o societate a libertăţii, justiţiei, demnităţii umane şi a decenţei.

Tot ce e făcut de mîna omului este imperfect. Este mereu perfectibil. Nu cumva să absolutizăm ceva sau pe cineva: are destule bube dulci şi sistemul social construit pe principiul individualismului. Totuşi, se pare că este preferabil sistemului ce are la bază principiuul colectivismului.

Deci, asta trebuie să avem în vedere cînd încercăm să decidem care este sistemul social cel mai apropiat de natura omului. Trebuie să începem prin a răspunde la prima parte a întrebării: Este puterea societăţii limitată sau nu este limitată? Nu pot fi ambele în acelaşi timp, la fel cum două săbii nu pot încăpea în aceeaşi teacă.

Dinu MIHAIL